OCTAVIO PAZ ARENAS MOVEDIZAS

cand am citit prima data randurile acestea corpul meu s-a facut moale si nisipurile miscatoare din el l-au inghitit. de fiecare cand il citesc corpul meu se face moale ca un surub din vatelina se afunda, in aer sau in sine intr-o salbaticiune muta intr-un ceva pe care eu nu-l pot descrie, ci doar simti; cand citesc randurile aceasta simt ca din mine se desprinde o necunoscuta care nu are constiinta ci doar tresarire, iar eu raman cealalta necunoscuta observand-o ea sa poata exista; simt ca sunt un tarm iar ultimul val al marii trezite la viata ma inghite; si-l citesc in continuu ca si cum pana la urma randurile acestea vor reusi sa ma inghita; il citesc intr-un cumva in care ii apartin; e o taina ascunsa si inghititoare; e un intreg Negandit; imi vine sa plang pentru ca nu inteleg ce se intampla cu mine


"Scrisoare cãtre douã necunoscute


Nu-ti stiu încã numele. Te simt a mea, pînã într-atît încît a te numi în vreun fel ar fi de parcã m-as despãrti de tine, de parc-as recunoaste cã esti diferitã de substanta din care sunt plãmãdite silabele ce-mi alcãtuiesc numele. În schimb, i-l cunosc prea bine pe al ei, si în ce mãsurã numele acesta se interpune între noi, ca un zid imperceptibil si elastic ce nu poate fi trecut nicicînd.
Toate astea trebuie sã ti se parã confuze. Prefer sã-ti explic cum te-am cunoscut, cum mi-am dat seama de prezenta ta si de ce cred cã tu si ea sunteti si nu sunteti una si aceeasi.
Nu-mi aduc aminte de prima oarã. Te-ai nãscut odatã cu mine sau acea întîlnire, cea dintîi, este atît de îndepãrtatã cã a avut timp sã prindã formã înlãuntrul meu si sã mi se topeascã în fiintã? Risipitã în mine însumi, nimic nu-mi îngãduia sã te disting de restul fãpturii mele, sã-mi amintesc de tine, sã te recunosc. Dar zidul tãcerii, care în anume zile îmi blocheazã gîndirea, valul fãrã nume - valul de neant ce-mi urcã din stomac pînã la frunte si se instaleazã acolo cu un nesat nicicînd domolit si o hotãrîre implacabilã, nevãzuta prãpastie ce mi se deschide uneori în fatã, imensa gurã maternã a absentei - vaginul care se cascã si mã înghite si mã scuipã si mã aruncã afarã: la timp, încã o datã la timp! -, rãul si senzatia de vomã ce mã fac sã mã prãbusesc ori de cîte ori mã privesc din înaltul foisorului ochilor mei... totul, în sfîrsit, ce-mi aratã cã nu sunt decît o absentã ce se nãruie, îmi revela - cum sã spun oare? - prezenta ta. Sãlãsluiai în mine precum nisipul acela fin ce se prelinge într-un mecanism gingas si care, dacã nu-i zãdãrniceste mersul, i-l tulburã pînã ajunge sã-i distrugã întregul angrenaj.
A doua oarã: într-o zi mi te-ai desprins de trup, cînd am întîlnit o femeie înaltã si bãlaie, învesmîntatã în alb, care te astepta zîmbitoare pe cheiul micut. Mi-aduc aminte de lemnul negru si lucios si de apa cenusie zbenguindu-i-se la picioare. În jur, puzderie de catarge, pînze, bãrci si pescãrusi scotînd tipete. Pe urmele pasilor tãi m-am apropiat de necunoscutã, care m-a prins de mînã fãrã o vorbã. Am strãbãtut împreunã tãrmul solitar pînã am ajuns la stînci. Marea dormita. Acolo am prins sã cînt si sã dansez; acolo am rostit blesteme într-o limbã pe care am uitat-o. Iubita mea rîdea la început; apoi a izbucnit în plîns. În cele din urmã a fugit. Natura nu se arãtã nesimtitoare la chemarea mea; pe cînd marea mã ameninta cu pumnul, soarele coborî drept spre mine. Cînd astrul îsi puse ghearele pe crestetu-mi zbîrlit, am început sã mã încing. Apoi se restabili ordinea. Soarele se întoarse la locul lui, iar lumea rãmase infinit mai singurã. Iubita îmi cãuta cenusa pe stînci, acolo unde pãsãrile sãlbatice îsi ascund ouãle.
Din ziua aceea am început s-o urmãresc. (Pricep acum cã, de fapt, te cãutam pe tine.) Dupã ani si ani, într-altã tarã, îndreptîndu-mã în grabã spre un asfintit ce mistuia înaltele ziduri rosii ale unui templu, am vãzut-o iar. Am oprit-o, însã ea nu-si mai amintea de mine. Printr-o stratagemã care acum nu mai conteazã, am izbutit sã mã prefac în umbra ei. De atunci n-o mai pãrãsesc. Pret de ani si luni de zile, pret de cîteva minute îngrozitoare, am luptat ca sã trezesc în ea amintirea primei noastre întîlniri. În zadar i-am tot explicat cum te-ai desprins din mine spre a sãlãslui înlãuntrul ei, plimbarea noastrã pe tãrmul mãrii si fatala-mi imprudentã. Sunt pentru ea uitarea aceea care tu ai fost pentru mine.
Mi-am irosit viata strãduindu-mã sã te uit si sã-mi amintesc de tine, sã-ti fug din cale si sã te urmãresc. Nu sunt mai putin singur ca atunci cînd, copil fiind, te-am descoperit în bãltoaca din grãdina unde plouase de curînd, mai putin singur decît atunci cînd, la vîrsta adolescentei, te-am contemplat printre doi nori sfîsiati, într-o searã ce trãgea sã moarã. Însã nu mã mai prãbusesc în propriu-mi neant, ci în alt trup, în niste ochi ce se mãresc si se micsoreazã, devorîndu-mã si ignorîndu-mã, o crãpãturã neagrã fremãtîndã, mãrgean viu si nesãtios ca o ranã proaspãtã. Trup în care-mi pierd trupul, trup infinit. Si dacã vreodatã prãbusirea-mi va lua sfîrsit, acolo, de partea cealaltã a abisului, poate o sã revin iar la viatã. La viata adevãratã, cea care nu înseamnã nici noapte, nici zi, nici timp si nici vreme nepotrivitã, nici liniste si nici miscare, la viata înfioratã de viatã, la strãlucirea purã. Dar poate cã toate astea nu-s decît un strãvechi chip de a invoca moartea. Moartea nãscutã odatã cu mine si care m-a pãrãsit spre a-si face lãcas într-alt trup. "