Introducere.

Introducere.

When me they fly, I am the wings (Emerson)

Daca vor sa fuga de mine, eu sunt aripile

miercuri

Jurnal de burd

In timpul sarcinii am purtat o aţă roşie la încheietura mîinii stîngi, probabil c-am legat-o din întîmplare dar după aia mi-a fost frică s-o mai iau jos. S-au adunat încetişor scame gri la nodul aţei, m-am gîndit că aşa se contabilizează primejdiile trecute. Pur şi simplu aveam încredere în ea, io eram o fată însărcinată şi trebuia să fiu bine păzită. Luni seara cînd m-am ridicat în picioare ca să testăm, oare chiar...şi apa din burta mea a început să se prelingă pe pulpe în jos am zis că nu-i posibil, nuuu-i posibil; păi şi cum te gîndeai, jeni, să stai cu sarcina în braţe la nesfîrşit? măcar încă două săptămîni. Şi mi s-a făcut foarte frică, că nu se mai putea Amîna, nu puteam să fug, să evit, să mă lungesc în pat şi să mă culc, trebuia să mă duc mai departe, adică să mă încalţ, să cobor scările, să-mi pun poşeta pe umăr, eram deja aşa ostenită. Unde erau toate femeile mame să mă conducă, să îmi ureze drum bun şi să mă îmbărbăteze? Să ne ţinem cu toate de mînă. În casă, toate lucrurile se îngrămădeau în faţa mea, tastele telefonului erau înţepenite, valiza pregătită era de negăsit, hăinuţele lui îmi fugeau printre degete, ajungeam cu greu la baie. Umblam prin casă ca o raţă cu un prosop gros, de pluş între picioare. Cînd m-am aşezat în cadă să mă spăl au început să îmi clănţăne dinţii în gură de frică, mi-am zis rugăciunile şi încercam din tot sufletul să fiu curajoasă, să mă gîndesc că mă duc după copilul meu. Dar ştiu prea bine că atunci îmi era frică pentru mine, mă duceam după el singură. Cel mai ciudat era că nu puteam să cred, după atîtea luni de sentiment grozav de nerăbdare şi exerciţii de nereuşită imaginaţie în care încercam să dau înfăţisare unei posibilităţi, unei burţi umflate, că acum începea adevărata călătorie spre mica fiinţă vie. Mi se părea aşa incredibil, io, jeni, să am un copil, în locul valurilor să existe mutre şi ochi, şi mînuţe, să îl văd cu ochii meu încît mă gîndeam că pur şi simplu o să mor pe parcursul sarcinii. N-am murit, oricum. Şi totuşi, şi totuşi nu reuşeam să cred că se întîmplă, că mai întîi trebuie să trec toate etapele medicale, perfuzia, dilatarea, durerea. Pe drumul spre clinică îl ţineam strîns de mînă pe S şi mă gîndeam cît de incredibil este ca la întoarcere vom fi trei în loc de 2. E năucitor gîndul asta, cum o fiinţa se naşte din nimic, cum nu e şi apoi brusc e. Năucitor bruscul acesta. Adică e fascinant, să Faci un copil.
Deşi eram însoţită eu tot aveam senzaţia că sigur călătoresc singură, sunt desculţă, într-o cămaşă de noapte şi parcurg pe jos cei 55 de kilometri pînă la sala de operaţie. Aşa trebuie. În sala de operaţie era foarte alb şi sticlos, picioarele mele dîrdîite de frică erau mov, părul ciufulit. Şi cum stăteam acolo aşezată cu fundul pe masa de operaţie şi cu picioarele pe un scăunel am început să plîng că nu ştiam cum altfel să le ţin piept, doctorilor, asistentei, anestezistei, copilului. Am simţit o înţepătură şi apoi valuri groase de căldură au început să coboare spre picioare. Picioarele au devenit grele şi mi-a venit să rîd cînd doctorii le-au fixat în poziţia bună de parcă erau nişte cotlete. Au început să meşterească la burta tincturată, dar eu am simţit că ceva nu e bine, nu reuşeam să respir, să intre aer în pieptul meu, mă duceam la fund, am zis că nu pot să respir, nu pot să respir, linişteşte-te, inspiră, expiră, nu reuşesc...am început să mă înec, şi m-am gîndit atunci că atîta mi-a fost, copilul meu oricum va fi scos în siguranţă, dar eu din păcate ajung pe fund. Şi nu mi-a fost frică, am rămas neclintită. Dar doctorul a pus medicament în perfuzie şi-n zeci de secunde eram iar uşoară, respiram. Ce bine era! N-a trecut mult şi-am auzit un scîncet înfundat, doamne sfinte, era copilul meu nescos de tot din uter. Apoi, la 10:35 a urlat de-a întregul, era şi el cu noi, Afară, pam pam

16 comentarii:

Anonim spunea...

ce bine că-n loc să naşti ai călătorit spre copil... chiar că felicitări!

jeniact spunea...

hei! mersicutz

rux ces spunea...

nous trois ne intalnim din cand in cand. cred ca am purtat aceleasi hainute de copil...

jeniact spunea...

eu vă întîlnesc mult mai din cînd în cînd, numai că nu comentez nimica; căci sunteţi doua tipe a-ntîiuţa!

Lanternativa spunea...

la întoarcere vom fi trei în loc de 2 - asta da naucealaaaaaaaaaa

Anonim spunea...

mersicuţ în piersicuţ pentru laudă. eu de fapt ştiu că mă întâlneşti, altfel nu te întâlneam eu pe tine. şi-mi place că nu comentezi, dă un aer de mic sanctuar blogului tău, oricum se vine la el tiptil.

jeniact spunea...

nauceala si ingramadeala, arătarea cară dupa sine carucior, landou, pat, zabrele, jucari, carti de colorat, tarcuri, carusele, atlase, nopti nedormite. si-o maxima nerabdare de a le vedea cat mai repede pe toate cum functioneaza :)

cu placere pentru lauda, e bine si placut si cald sa-ti placa de-adevaratelea cum reuseste sa scrie cineva undeva; e frumos si mai departe, ca esti atent si cercetezi in liniste, cauti, si pui la cale un soi de cucerire ciudata care functioneaza one way. si e frumos sa fii in acelasi loc, din locuri diferite. sa se scrie si sa se citeasca sau pur si simplu sa se taca in acelasi timp pe acelasi blog, accesat de-o parte prin feed, de cealalta prin user si parola. se scrie, se citeste, se comenteaza, se tace, se misuna in acelasi timp; imi place mult asta, la carti nu se poate; e pur si simplu reconfortant sa ai nevoie de useri si url-uri, si insemnari complet straine de existenta ta. atata doar ca mor de curiozitate, n-am cum sa accesez o wikipedia de blogari, negru pe alb. blogarii misto ar trebui sa functioneze in regim de scriitori, si sa aiba poze, si informatii si tot ce mai pofteste inima noastra de cititori

Anonim spunea...

e o wikipăpădie care se ţese în timp, e mai frumos că se pun poz(n)ele cap la cap prin te miri ce cuvinte, decât în mersul la buletin. :)

jeniact spunea...

:) plus că-n buletin pozele nu-s prea grozave

Anonim spunea...

eu am observat o regulă: cu cât e omul mai urât, cu atât mai flatantă este poza de buletin. :D

rux ces spunea...

adevarul este ca si scriitorii bloggari (sau nu), ar dori sa aiba acces la pozele consumatorilor lor! fie ele de buletin, sau nu! wikipoze sau bloggopoz(n)e sau ce vor fi fiind!

jeniact spunea...

în subsolurile blogurilor se pun în mişcare bobine, carcase, pelicule, catifele, sisteme de obturaţi, sfori...se lucrează la conturarea fotographiilor, cu cît mai puţine aberaţii

mihaelaursa spunea...

de obicei ma abtin, bine zice ora25 ca-i un fel de sanctuar blogul tau, dar nu ma pot abtine si de data asta: sa cresteti impreuna cat mai incet, tu si pruncul tau. asta iti doresc. si-ti multumesc pentru postarea asta, mi-a amintit atat de multe si de (nu numai) corporale...

jeniact spunea...

mulţumim frumos, mihaela. creşte pe nesimţite, cred ca mai ales în intervalele din zi în care io una mor de somn :D

coryamor spunea...

am gasit textul tau exact in una din zilele in care ma intreb foarte, foarte des: cum o fi? cum o fi?? si daca...??? oare pot si eu?
multumesc. e frumos cum ai zis.

jeniact spunea...

cu placere, coryamor. impatureste hartiutza in multe parti, si pune-o undeva. pana la urma textul asta e o mare vrajeala la o adica, in realitate e altfel, altfel, altfel de o mie de ori si cred ca e experienta fiecarei femei in parte. dar pe mine ma ajuta foarte mult starea de solidaritate care cam exista, spontan, intre cele ce au trecut prin asta sau urmeaza sa treaca :)