Visatera

Fiinţă înceată şi visată, tu vezi întruna şi laşi rătăcitura de lucruri orbitoare să intre-n întunericul nostru de dinăuntru, să tremurăm pînă coboară pe fundul văii satinate ca să ne înceapă rugăciunea somnului, ea nu comunică cu burta sau cu carcasa capului pentru că vine din pieptul somnului unde un chip mare doarme acolo întruna, dar el a fost şi viu, şi degetele oarbe de care suntem plini pe dinăuntru lipesc flori roşii pe chip şi atunci chipul începe să vadă şi pieptul somnului se umflă şi atunci rătăcitura se transformă în visatera şi atunci pieptul somnului ştie că e pieptul somnului şi respiraţiile se lipesc unele de altele şi se fac una singura, o respiraţie mare care e o frînghie. Şi pe frînghie urcă suflările bătrîne din marele chip şi pieptul se goleşte şi noi ne golim, şi atunci muşchii noştrii se înmoaie şi valea satinată tresare, şi miezul lor alb tare de suflări bătrîne se umflă treptat cu apă de noapte din vale şi devine pufos şi se varsă în ochii care visează, şi atunci ne facem iar plini cu apă de noapte, tu, marea fiinţă a viselor întregi pluteşti în vederea noastră, piuitul încetineşte şi vedeniile noastre care se sting repede ca nişte scîntei de chibrit nu se mai sting acum, fiinţă dezmeticită înăuntrul unui limbaj ştiut doar de tine, tu intri în el ca-ntr-un corposcop, corpul din visatera e plin de antene înălţate pentru toate rătăcirile, de la cea mai bătrînă la cea mai tînără, pentru toate dezorientările lungi de hidră sau de coardă, corpul din visatera e plin noaptea de toate corpurile noastre văzînd