Ca să iasă corpul din om

Unghiile se fac translucide şi scápără ca nişte neoane, genele se îngroaşă, se înăspresc şi clipesc aripi de corb acum, tîmplele se subţiază pînă cînd hipocampul se zgribuleşte şi halucinaţiile se aud şuierînd în cornul lui amon, ochii se închid pînă la întunericul străfulgerat al celei mai urîte amintiri, voal îndoliind definitiv pata oarbă, degetele se dezrăsucesc pînă la firele de lînă ce ţin înfăşate mîngîieri învechite care se pot acum răci. Dar mai ales spatele, spatele se baricadează cu coaste pînă cînd carcasa inelată e îndeajuns de grea să cadă pe picioare şi dîrdîiala din piept să se poată prăbuşi în sfîrşit pe pămînt, braţul se subţiază şi plesniturile din palme se desprind, sus ca zmeie de hîrtie, şira spinării plezneşte înafară şi moale ca o cravaşă loveşte cu bucăţi tari de frici albe în piele. pielea amorţeşte şi e albă ca o mireasă. corpul e în sfîrşit neemoţionat, embrion într-un om de formol