Scrisu lui jeniact

Nai, nai naaai

2011-10-29T14:40:00.000+03:00

Unele zile sunt din hîrtie parfumată, îți vine să stai drept în fața lor sau să le ții în mînă ca pe un afiș și să le inspiri, să pătrundă un punctișor de hîrtie parfumată în corp, un punctișor salvator care mai apoi, în zile întunecate să licurească în secret

Rezistența materialelor

2011-09-03T22:56:00.001+03:00

Sorbind pînza de lumină din colțul camerei pupilele se desprind și pîlpînd prin aer ca doi peștișori urcă spre floarea țesută, nimic nu se clintește în cameră, lucrurile deși nemaivăzute nu se cutremură, nici nu se prăbușesc ca grămezile de nisip, atît doar că poate ele își descoperă rana caldă din mijloc, atîta doar că poate în poneiul de pluș începe să trăiască în sfîrșit un bondar, și în teancul de cărți să se formeze o piersică, și-n piersică cenușă vulcanică, lungindu-se în aer pupilele adună în jurul lor urme de aer adormit și fosile de oxigen care pe suprafața translucidă de vedere se reflectă ca niște ochi de pisică, spre această nouă posibilitate se îndreaptă surprizele din lucruri, iese la iveală pelicula subțire de sticlă din păianjen și bănuții purpurii din ochii de girafă de plastic, bărcuțele lucioase adună lava din rîsul în hohote și mîinile întinse mozaicate. După o vreme lucrurile nemaivăzute se scaldă și mai ciudat, bondarul naște o focă și dulăpiorul de haine se umple cu bulgărași de smalț, și pietrele lipsă din inel cu pînză freatică, după o vreme din cameră e nevoie să se desfacă o cameră mai mică, pereții ei se desprind din pereții mai mari și camera mică aproape o umple, lasă un culoar împrejur, o coadă de așteptare se formează, lucrurile și rana lor caldă se îngrămădesc să intre și rezistența lor mult îndurată să se dizolve și foca să se desfacă în sfîrșit sub formă de ațe și bondarul să lumineze cu fibre de sticlă, teancul de cărți să decoreze un petic de melanină pe suprafața petelor de girafă, și mereu mereu noi camere vor trebui să se desfacă, infinitatea de rezistențe încuiate să plesnească, și fiecare lăcățel care se formează cu o eliberare proaspătă să aibă unde să aștepte, culoarele dintre camere să rămînă goale și desfășurate ca dintr-o bobină să poată alcătui floarea și șirul neobosit de colțuri

2011-08-31T23:58:00.001+03:00

Io cînd ieșeam afară nu voiam să tremur ca un firicel, voiam să-mi cadă o frunză prin corp, legănat stînga, legănat dreapta. Io cînd ieșeam afară nu voiam să ticăie frunzele, și nici întunericul să-și prevălească burta ca o plasă peste copaci și blocurile frapante, io voiam să-mi intre un licurici în frunte. Nu voiam să mă apuce visele în picioarele goale, io ieșeam afară ca să sfarm din aer niște roci. Nu ca să mi se facă limba mică în gură și să nu pot striga după ajutor, io ieșeam să plantez ace de albină. Și cerul se făcea roșu cinabru și norii se deșirau sub formă de scînteieri pe care păsări somnoroase le înghițeau fără să se gîndească la nimic și cu capetele lor ca niște pietricele prețioase coborau aproape de pămînt ca să li se desprindă aripile, și cerul se făcea verde și frunzele se deșirau sub formă de deșert și-n mijlocul nopții deșertul mirosea a levănțică, adunîndu-se în delușoare pe pămînt, fără să bată vreun vînt, păreau cupe de înghețată. Nu voiam să mă apuce deșertul așa că-mi făcea curaj și-mi dădeam drumul în întuneric călcînd pe cupele de înghețată doar ca să văd cum se prăpădesc ca niște bule de săpun și ceva dedesupt de pămînt le suge, păreau că trec prin pămînt sub pămînt, pîcîind. Așteptam cu respirația la gură să mi se prăpădească și mie tălpile, să intre prin pămînt ca un tăiș de cuțit care se pierde într-un pepene, dar frica mă ridica iar la locul meu de unde puteam privi cum animăluțele nopții mișună sub cer fără să se uite în sus și cum împrăștierea din cer se descarcă în fața lor printr-o sîrmă de circ, într-un șir ferofluid și ele se avîntă cu toate pe sîrma cerului fără să se gîndească la nimic, iar cînd șirul lor se pierdea în întuneric îmi dădeam iar drumul ca să le urmăresc cît e cerul de lung

Boabe de sticlă

2011-08-28T23:37:00.005+03:00

Cînd mi se deșira mîna și din ea mărgelele curgeau pe jos știam că trebuie să caut fîșia ta de umăr, să îmi așez acolo mîna știind că umărul înșiră mîna, că umărul tău oprește mărgelele și mîna mea poate iar să apuce. Pe jos se risipeau lucruri făcute, lucruri de toată ziua, într-o mărgea se rostogoleau papuceii spălați în chiuvetă cu periuța verde, o mărgea conținea mangustele și cheița cu care le deschideam ca să mă ascund, erau pe jos multe gesturi pe care le făceam cu plăcere, într-o mărgea se rostogolea talc, într-o mărgea erau ticsite țesături din bumbac alb, într-o mărgea era distracția cînd tu spuneai ceva și mie îmi plăcea să mă șochez în joacă, într-una unt și cașcaval. Se auzeau clinchetele lor mici, se rostogoleau pe parchet pleoapele mulate pe globul umed, și genunchii lustruiți, cădea în spațiul dintre stinghii mirosul lucios de carte, stăteam nemișcată ca să se înfășoare în ghips mărgelele deșirate și auzeam cum se rostogolesc buzele rujate și părul pieptănat după un covor sau intră sub pat plăcuța de aer de pe un deget arătător și amenințător. Îți mai întorceai capul și atunci eu făceam semn zîmbind că mai durează, apoi cînd reveneai îmi așezam fruntea pe spatele rece și fără să ai habar îmi dezlipeam ácele galben arămii, le dezlipeam încet și nu simțeai, nu simțeai pentru că la început nu doare, cădeau direct înăuntru ca niște plicuri de scrisori, făceam așa ca să înceapă odată să-mi pară rău și să trec la revanșare, S, vreau să mă revanșez, și odată începută părerea de rău să mă descotoresesc de gest, oricum era un gest la întîmplare, și părerea de rău să restabilească totul și să aducă un nor în locul ácelor, să am fruntea pufoasă, de parc-ar fi căptușită cu un strat de spumă de ras. Știam că mă pot baza pe tine, dar mie îmi era dor de propriul umăr de ghips, voiam să am propriul umăr de ghips, să nu sun la soneria de pe spatele tău ca să trebuiască să zic, să zic, ce să zic, așa și pe dincolo, oricum, acum soneria se cerea folosită iar în degetul de pe sonerie se forma deja descurajare și retragere, mă gîndeam să fac o listă cu toate retragerile mele chiar din mijlocul acțiunii, așa sunt eu de cînd mă știu îi ziceam încet spatelui tău arămiu, mă retrag în timp ce fac un pas în față, am un zid mic în piciorul din față, și o energie care se evaporă fix cînd sorb din priviri, atunci te întorceai de parcă soneria se transforma în clopot tocmai pentru aceste cuvinte, știam că orice aș fi zis mai departe clopotele rămîneau, că urmau să rămînă acolo pentru toate cuvintele, oricît de bine le alegeam, clopotele nu mai dispăreau, de-asta se deșiră mîna pentru că nu se poate deșira capul, ziceam la final în cinstea clopotului cel mare. Cînd ți se încălzea spatele știam că ácele trecuseră cu bine și drept răsplată, prindeam avînt

Zimbrul de cretă

2011-08-23T22:13:00.000+03:00

Din mînă se ridică un perete, e prăfos și cald, în degete coboară un zimbru de cretă. Sub imensa încărcătură, fiecare deget e o fisură ușor de pisat, un animăluț alb e șlefuit înăuntru de frică. Să te lingi pe degete ar însemna să lingi un pilon de șira spinării. Din degetul pisat coboară zimbrul cretă și se zbate pe limbă, zimbrul se desface în săgeți cît un picior de furnică, gura e tolbă de furnici. Se deschide, și cîte-o furnică e expulzată cu viteză în te miri cine, cade te miri cine, se prăbușește te miri cine răpus de-o săgeată furnică cu două aripioare încordate și lustruite. Restul furnicilor sunt împinse înapoi, peste noapte capetele lor sunt înmuiate în apă, iar apoi fiecare furnica e cufundată mai departe în pirotehnie. Dimineața mănîncă stronțiu pe pîine, gura e o cămăruță fosforescentă. Cînd deschid gura mea frapantă, ziua acționează ca o flacără de gaz și capetele de furnică strălucesc în te miri cine. Degetele se întăresc la loc și animalul șlefuit se lipește pe buze

Sîrmă în surdină

2011-08-23T21:47:00.000+03:00

Mă uit la cuvertura portocalie de pe canapea, nimic nu se întîmplă. Capul se uită la cuvertură, burta se uită la cuvertură, genunchii se uită. Milioane de cusături se înșiruie și pătrund în vedere, acolo se depun ac și ață peste ac și ață pînă cînd pupila e o gogoașă uriașă plină de oțel gri și ață portocalie. În locul cuverturii rămîne gol. Nu mă pot uita la gol. Închid ochii și tot ce rămîne pe dinafară e supt instantaneu într-o liniuță, întreruptă în dreptul capului. O liniuță infinită în stînga, o liniuță infinită în dreapta

2011-08-23T20:30:00.008+03:00

Înfățișări foarte exacte, ca ale mele, bătăi de inimă foarte exacte, ca ale mele, au rămas în urmă, cochilii goale în stratul enorm, din grăunțe fine pe vecie. Au căzut din mine, s-au desprins ca-ntr-un șir progresie matematică, au căzut mulaje avînd ochii mei și capul meu și burta mea și încă și azi se afundă ușor în stratul enorm, de grăunțe fine pe vecie. Înfățișare cu mine rîzînd și călătorind 300 de km și ajungînd noaptea la o casă cu etaj se afundă ușor și acum în pămînțel alb. Nu mai e carne înăuntru, e doar conturul unei carcase dure care continuă să se îndepărteze. Cum spunea cineva, că pînă la urmă ajunge să fie identic Ce mi se întîmplă cu Ce nu mi se întîmplă, identic Ce n-aud cu Ce aud. În pămînțel alb să fiu bucuroasă ajunge să se confunde cu să nu fiu bucuroasă, am plîns se confundă cu n-am plîns deloc, etc, etc. Ar trebui non stop, fără oprire, ca să conteze. Că dacă nu, care e diferența dintre carcasa goală și cea de acum? Cea de acum s-a stins, în întuneric strălucește una noua, nu mai, s-a stins. Întregul se împarte în bucăți care apar în perioade distincte, se întîmplă că acum sunt subțire ca o foiță și am plămîni groși cît un rînd de creion, și rinichi milimetrici care elimină substanțe dăunătoare milimetrice tocmai fiindcă în întuneric acea bucățică și acei 300 de km nu mai pot etc, etc

Corpuri de iluminat

2011-08-14T16:20:00.000+03:00

E plină casa de ștechere și cabluri de lumină, îl învăț pe eduard cum să umble în vîrful picioarelor și să ocolească bălțile fierbinți de lumină, în călcăie avem deja o tijă, o șlefuire care se înalță în corp, ca o tulpină de neon dintr-un pămînt cu bulgărași strălucind roșu oranj. Umblăm de mînuță prin casă, ne prefacem că e uriașă și că îl căutăm pe S, avem în corpușoare flori magnetice rupte din panouri publicitare, cu polenul lor care se depune pe pereții de cuvă ai corpului sub formă de aluminiu pulbere. Capetele noastre conțin medalioane cu fire de iarbă și insecte galvanizate, sudate în foițe subțiri de argint. Degetele noastre sunt plăcuțe semiconductoare, meșterim la cutia de televizor de parcă e lada cu jucării. De pe piept cruciulița e alungată ca o foiță de aur. În cruciuliță pieptul e adus mereu în centru. Cînd ne îmbrățișăm o căldură radioactivă se desprinde, din cap sunt expulzați snopi de cuarț și arcuri, așa îmbrățișarea călătorește spre propria-i estompare, cum ar spune cineva. Snopii au o viteză atît de mare încît destramă tot ce le iese în cale, hainele puse la uscat, uscatul, perdeaua, frunzele de afară, afară, capul unei doamne, doamna, îmbrățișarea destramă o pietricică încălzită la soare, îl destramă pe soare

2011-08-09T14:28:00.000+03:00

Sub tălpi parchetul lucește. Din tălpi picură din cînd în cînd cîte-o firmitură de pămînt, firmitura alunecă pe luciu ca o boabă de mercur. În ochi e o scînteie, ea face să se rotească irisul. Irisul se mișcă în ochi ca o rotiță de ceas, ca o roată de moară. Ea fărîmițează obiectele din jurul ochiului ca apoi ochiul să le poată mesteca. Spița leagă obiectele de butucul din cap, și apoi lucrurile merg în cap. Funcționează, cu alte cuvinte. Altfel ar fi îngrozitor, groaza segmentelor lustruite cu ceară, groaza spațiilor dintre segmentele lustruite cu ceară, groaza piciorului cu șosetă. Nu se întîmplă așa, moara fărîmițează lemnul, ceara, șoseta, groaza. La gît stă o omidă. Sub omidă pielea lucește. Multitudinea de piciorușe se leagănă, un vînt se pornește în cameră. Acest vînt nu merge în cap. El rămîne mereu afară, așteaptă la intrarea în cap. În vînt intră din cînd în cînd cîte-o firmitură

2011-08-03T14:36:00.006+03:00

După plîns buzele sunt uscate. Sunt atît de uscate, că dacă le zgîrii cu vîrful dinților, scot zgomote ca și cum le-ar rupe niște ațe. Mă joc așa cu ele minute în șir. După aia le umezesc cu vîrful limbii dar pata de salivă se stinge repede, ca un vîrf de apă pe o piatră caldă. Sunt obosită și caut puțin loc să mă desfășor, cobor privirea în piept. Lănțișorul și cruciulița ard pe piept ca o lumînare. Ceara curge pe pistruii de soare, atunci soarele se trezeste din nou la viață. Cruciulița caldă face o adîncitură în piele, o cutiuță lungă și dreptunghiulară, extrem de îngustă, se deschide în piept. Încerc să îmi bag vîrful degetelor în ea dar e așa de îngustă că nu îmi încape decît luciul unghiilor. Din carte citesc mereu pagina dreaptă, jos în colț, acolo e locul cel mai potrivit de ațintit privirea cînd ești abătut. Pieptul mănîncă în continuare ceară caldă pe pîine. Peste cutiuță e bună o folie de fereastră rece, trasă ca un celofan. Respirațiile se lipesc ca niște buline de paracetamol pe pereții pieptului pe dinăuntru. Bulinele mă fac să ațipesc. Mi se fac pleoapele grele, ca niște șindrile. Pieptul s-a umplut deja de parafină și cărbune, pe coaste se preling șuvițe subțiri, sîrmulițe de ceară

2011-07-23T22:31:00.000+03:00

Rîîîîndunica așaaa zboarăăă iar eu trag zmeul de sfoară! Cam la nivelul acesta sunt. Am trecut cu bine de bastonașe, urechi de măgăruș și pete de cerneală, de prieteni fără grai, acuma cînt. Știu și povestea cu mînzul, era odată un mînz miiiic și vesel, alergaaaa, săreaaa și zbura de dimineața pînă searaaaa. Așa și eu, alerg, zburd de dimineața pînă seara. Sper să-mi revin, deocamdată nu pot să scriu compuneri decît folosind cuvintele din cărțile cartonate, pisoiaș, mînz, căldărușă, cum rîde leul HA HA HA, ce poate să facă un șoricel micuț ca tine?? Peste cap plouă mărunt, țîc, țîc, țîc. Mai țîrîie cu chiu cu vai cîte-o frază științifică. Pe care o repet de multe ori cu religiozitate pînă o învăț pe de rost, că dacă numai cu atît rămîn de-acum încolo. Tremur ca șoricelul și zic poate și eu îți voi fi de ajutor cîndva! În timpul ăsta, maaaaaaaaaaaama la plăcinte faceee, bunicuța lînă toarceeee. Acestea fiind spuse, să revin la ale mele, în tăcere

2011-06-12T14:12:00.000+03:00

Stau în fața ferestrei, pe parchet în bule de culori îmi picură mîna. A umplut parchetul de citoplasmă marca sam francis, a umplut parchetul de osmoză. Aștept cureaua de lumină, privesc nemișcată prin tunelul de nimic din fereastră pînă cînd burghiul din aer rece provoacă în pieptul din sticlă groasă un foramen, un orificiu lustruit ca o bombă, să intre aerul rece înăuntru și plămînii să înghețe. Să pornească plămînii dîrdîiți un zbor înăuntru, tîrșîit, ca și cum afară s-ar forța să zboare o casă sau o masă, foarte aproape de pămînt, gata oricînd să se răstoarne. Așa zbor eu din plămîni, pe dinăuntru, foarte aproape de pămînt, gata oricînd. Cureaua de lumină e subțire cît un firicel de iarbă, și se depune foiță cu foiță în jurul mijlocului

Și peste mai ce?

2011-06-01T00:33:00.010+03:00

Am purtat un pumn de căluți în palmă dar apoi s-a întîmplat ceva și m-am gîndit că nu mai vreau să-i țin, că i-am ținut atîta vreme așa crezînd că ei vor căra galopul pe nesimțite, așa cum ți-ar arunca în vîrful picioarelor cineva străin gunoiul, că va urca pe șeile lor cărămidă cu cărămidă ananghia, m-am gîndit că poți fugi stînd pe loc, cu un pumn plin de tremurici cu copite. Dar eu am obosit în unele oboseli, oboseala mi-a ajuns pînă la genele de oboseală. Așa că scriu normal și apoi maschez, ca să nu zic alb pe negru, uite fix sub alb și negru stau de fapt adevăratele mele cuvinte, cele care ies pe gura de dinăuntru, dar ce păcat, uite cum se scrie peste și cum nu zic, zi, jeni, și sub jeni stă numele meu adevărat și tot așa și sub tot așa doare ceva, ce oare. Așa că m-am ridicat, cu spatele spre cei neobosiți și am aruncat un pumn de căluți pe ei. Erau atît de supărați cu ale lor că n-au simțit copitele mici și alunecoase, n-au simțit coamele mici și mătăsoase, n-au simțit nimic. Am ajuns acasă, m-am descălțat, și apoi am aruncat un pumn de căluți în încălțări, să-mi amintesc strîngerile de inimă cînd voi gîndi să revin. Eram neliniștită așa că m-am apucat să adun de prin casă, m-am mișcat repede ca să nu am timp decît de adunat și să nu se înghesuie nimic altceva între mine și adunat, am apucat obiectele aruncate prin casă, am strîns de pe masă, am spălat vasele, apoi mi-am recuperat pumnul de căluți din locul unde-i lăsasem, că doar nu poți face ordine cu o mînă, apoi am aruncat un pumn peste vasele spălate, peste teancul de gesturi identice din fiecare zi, și peste mai ce. Peste ceea ce e numai al tău și cauzează Enormul. Peste picăturile care zdrăngăne, peste singurătate, peste rădăcinile în care nu coboară nimic niciodată, ci doar iese. Peste dorința de-a spune ca să se vadă și de-asta să treacă. Dar apoi am aruncat un pumn de căluți peste liniștea din camera mică, și înainte să apropii ușa ca să păstrez liniștea, am văzut ceva tare frumos, căluții au ieșit la iveală, pluteau prin cameră de parcă erau baloane de iribal care nu se spărgeau, care nu se spărgeau. Nu se spărgeau peste tot, nu se spărgeau peste cărțile cu prieteni fără grai, nu se spărgeau peste dinozauri, peste popice, peste șosetuțe, peste ștrampi, peste cuburi, peste șinele de tren, peste Eduard. Am crăpat înapoi ușa, puțin, cît să-mi încapă o mînă, am vrut să nu se spargă puțin nici peste ceva de-al meu

Închis-deschis

2011-05-27T15:17:00.000+03:00

Ne-am întîlnit și statul nostru de atunci a fost părticica, lustruită și frumos mirositoare, am folosit-o apoi ca să completăm atîtea și atîtea ce n-au mers, n-a mers vorbitul, am pus părticica pe vorbit și s-a potolit nemersul. Nu vedeam bine, vedeam foarte greșit. Mergea panica de minune, îmi vinea să strîng fedeleș lucrurile din viața m, să fac un mănunchi din ele și mănunchiul să-l țin în brațe, pentru toate eventualitățile. Că ele m-au luat pe nepregătite de cîteva ori, că dacă aveam mănunchiul deja bine făcut m-aș fi apărat mai potrivit. Dar așa, cu lucrurile risipite n-am știut pe care lucru să-l apuc ca să mă apăr, și care lucru apără mai bine, și...Nu știam că părticica se punea și pe nesimțite, că trebuiau multe straturi de văzut greșit și cîteva întîmplări greșite ca să dau de pelicula subțire și transparentă care să se îngrijească de nemersul din viața m. Și să-l facă de zi cu zi. No longer izbucnitor. Și ce mult mi-am dorit să fi fost a mea de la început, să n-o fi smuls din coclauri. Urmele de acolo nu trec niciodată. Ce trist. Timpul a trecut, m-am mai împuternicit dar și părticica a crescut pentru că nemersul cînd apărea se purta foarte periculos, se întîmpla mai rar, dar era asurzitor și atunci ne puneam părticica pe urechi. Repede, pune-ți părticica pe urechi voiam să zic, dar nu ziceam. Sau poate mi se zicea, dar nu auzeam. De frică și oboseală n-o dezlipeam imediat și rămîneam pentru o vreme închisă, mă purtam de parcă toate proviziile pentru supraviețuire erau închise cu mine înăuntru. Apoi cînd o dezlipeam, eram vioaie și mă repezeam la t și la lume pentru că vă auzeați așa frumos. Și știam atunci, în gînd, că îmi voi pune iar părticica pe urechi, că așa determin lucrurile să meargă pentru m

iac

2011-05-23T01:00:00.001+03:00

Scîndurile de lumină de pe perete se lipesc pe oboseală, oboseala plînge pînă la piele. Ultima picătură se delimitează cu exactitate, nici prea groasă, nici prea subțire. I se oferă o secundă în care muțește pînă la capăt, apoi se întoarce înapoi ca o lentilă. Muțenia s-a împrăștiat deja pe suprafețe infinite, nu se știe cît de departe vor ține pasul în viitor. În tăcerea asurzitoare din spate cineva taie capul șopîrlei, în față sar stropi de sînge pe picătură. În picătură au găsit o secundă să se transforme într-o secure înfiptă pînă la capăt, unde se vede întregul. O încărcătură pe care scrie iae și gata. Din cînd în cînd se ridică pietricele, în fiecare trebuie înfiptă cîte-o secure mică și scîndurile de lumină de pe șopîrlă se dezlipesc pînă la piele

Are și o latură de matematică

2011-05-11T23:37:00.005+03:00

Cînd Eduard adoarme eu mă bag într-un pătrățel de matematică. Și nici măcar nu-mi rămîn degetele sau picioarele afară, intru cu totul. Pătrățelul are un fermoar pe dinăuntru, cîteva minute mă joc așa, trag de el în sus și în jos, sună de parcă ar rula pe rulmenți de zahăr. Tu mă cauți prin casă însă din păcate pătrățelele nu se găsesc pe toate gardurile. În timpul ăsta eu respir liniștită în niște hîrtiuță. Cum e întuneric beznă și n-am nimic de făcut, scot din buzunarul de la bluză un biscuit și îl sfărîm cu poftă în palmă. Mai scot unu, mai scot unu, în total sfărîm patru. Adun firmiturile din colțuri și le bag înapoi în buzunar, să se facă din ele alți biscuiți, cine știe cît îmi vine să stau azi înăuntru. Aud cum mă strigi prin casă și din păcate îmi dau lacrimile. Mi le șterg cît ai zice pește, să nu ude pătrățelul de matematică și să fiu nevoită să ies afară. Mă întind și ating chiar bine dunga de jos a pătrățelului din cerneală tipărită. E o senzație minunată, să fiu așa măruntă, să pot atinge cu tălpile o latură de matematică. Recunosc, dacă mă mai strigi mult, o să mă ridic, o să-mi strîng liniuțele și o să zic daa. Hm, înăuntru e răcoare, data viitoare o să-mi înfășor pe deget niște fire de lînă la intrare. Dar cum ar fi să stau aici pînă mă găsești. Mi-ar prinde bine să treci printr-o spaimă. Sigur că ți-ar lua mult să dai de mine, dar apoi aș putea să renunț la ascunzătoare. Ce gene, îmi ajung pînă în tavanul de hîrtie, aș putea să adorm foșnind la ele, în sunet de poros. Dar cum ar fi să îmi fac apariția la tine în cameră, tu adormit pe jumătate de pat nefăcut, să te bat ușor pe umeri și apoi să mă prăpădesc de rîs de la reacție, eu plantată în fața ta și înfășurată ca-ntr-un capot, doar că din pătrățel de matematică. Unde ai fost, te-am căutat pînă la 2 noaptea! Oricum, sunt foarte greu de găsit, nu se știe în care caiet din sertar, sau bibliotecă, din clasa a doișpea, unul recent, unul de-al meu, unul de-al lui tata Tică, unul gol, unul pe jumătate plin, altădată într-un pătrățel cu scris. Unde să fiu, am făcut niște calcule

Thousand Violins&The Tired Lillies

2011-05-09T23:09:00.002+03:00

Șterg irisul cu șervețel din piele de căprioară ca să-și mențină culoarea, mă ridic din patul plin cu aburi de legume, îmi leg băltoaca cu ligamente de coapsă, aleg un soare care proiectează pătrățele de lapte pe parchet în loc de lumină, pornesc dușul să țîșnească bomboanele colorate din zahăr, învîrt de cadrane ca să se îndoaie genunchii, ascund cîteva rădăcinuțe de ganglioni bazali în buzunar, umplu stiloul cu supă în loc de cerneală, îmi dezlipesc abțibildele tom&jerry de pe ochi, aleg o bluză din căldărușa cu apă, arunc o păturică peste șopîrlele din pata oarbă, descui lopățica care aruncă nisip din gură, pun sita la vene să nu sugă strechea fără oprire sînge, umplu broca cu silabe tan, mănînc pe fugă niște dureri de oase din ouăle cu surpriză, arunc o privire în oglinda cu grătar de aragaz în loc de sticlă, așez în ladă jucăriile care se preling din ochi, beau niște apă pudră, îmi curăț mîrîitul de coajă, scot din bibliotecă niște cărniță, o dezgheț în palmă, pun vasul deasupra chibriturilor, și încep să dau încet urletul în leagăn, și verific lanțul să nu cadă urletul încet în țărînă, și mă depărtez încet să nu mă lovească în burtă, îl șterg cu șervețel umed pe mușchii lustruiți de vînt, îl ridic din leagăn, îl îngrop în piept, arunc plămîni peste, apoi torn făină și torn zahăr vanilat și bat ouă și fac spumă și fac blat, ațipesc puțin, mă trezesc, mă spăl pe față, desfac un căluț din carusel, îmi scot șosetele, mă sui, închid ochii, și servesc urletul bine pătruns în farfurioare, bine pătruns în buze, și sărbătoresc cu un pahar la sute de grade

Pe furiș

2011-05-07T22:57:00.001+03:00

Am scos din perete un fir de perete nu mai mult, am scos din policandru un fir de policandru nu mai mult, am scos din bluza neagră un fir de bluză neagră nu mai mult, am scos din șosetele albe un fir de șosete albe nu mai mult, am scos din micul rinocer un fir de rinocer nu mai mult, am scos din ardoarea prăbușită un fir de ardoare nu mai mult, am scos din batista caldă din cap un fir de batistă nu mai mult, am scos din noița de pe deget un fir de noiță nu mai mult, am scos din mîinile lui S un fir de mîini nu mai mult, am scos din rujul roșu un fir de ruj roșu nu mai mult, am scos din sîngele răspîndit prin tot corpul un fir de sînge nu mai mult, am scos din auz un fir de auz nu mai mult, am scos din singură un fir de singură nu mai mult, am scos din Eduard un fir de Eduard nu mai mult, am înșirat fir după fir pe parchet, am legat fir de fir pe marginea prăpastiei, am înșirat fir după fir deasupra fundăturii, mi-am luat inima în dinți și am pășit fir după fir, am făcut echilibristică, n-am căzut, am scos din echilibristică un fir nu mai mult, am pășit, am făcut echilibristică, n-am căzut, am scos din echilibristică un fir nu mai mult, am pășit, mi s-a strîmbat gura de frică, am scos din echilibristică un fir nu mai mult, m-a cuprins frigul, am legat fir cu fir prăpastia fedeleș, am pus prăpastia în lada cu jucării din spinare, am mers pînă m-am acomodat cu prăpastia, am dezlegat-o, am băgat pe furiș toate firele înapoi și m-am comportat mai departe

Pătrățel de matematică

2011-05-01T15:49:00.095+03:00

Cîteodată întunericul sună a nasturi. Pe ochi sunt lipite pleoape subțiri rupte de la mijloc, de la sîrmă, irisul e un pătrățel de matematică, genele sunt forfecuțe și întunericul sună a nasturi. Pentru că în mijlocul lui se topește un om de zăpadă negru ca cerul gurii, și atunci îi cad pe jos nasturii de pe burtă. Își duce mîna la gură și speră că n-a auzit nimeni nimic ca să aprindă lumina și să-i înghețe cerul gurii la loc, foile subțiri care acoperă ochii rămîn nemișcate, omul de zăpadă se topește în continuare. Dar fata cu ochii din hîrtie a auzit, de-asta s-a ridicat din locul ei și s-a dus să se lungească la picioarele întunericului. Spune că întunericul i-a picurat pe ochi, că s-a lungit lîngă omul de zăpadă cu ochii deschiși și că acum găurelele din nasture sunt lipite de irisul din pătrățel ud, și că acum vede cu două găurele, spune că acum se vede în oglindă cu două găurele, că lumina cade din soare cu două găurele, că dacă cineva vorbește gura are două găurele, spune că își piaptănă părul cu găurele în mînă, că citește cu găurele, că dacă privește prin cele două găurele din băltoacă vede urîciunile pămîntului, spune că în pietrica cu cele două găurele e un baptisteriu, spune că fin și subțire ca o liniuță udă de matematică pe degetul ei de hîrtie e un ac, că bagă ața prin găurele și înfășoară strîns de mai multe ori, să se prindă bine nasturii de ce i se întîmplă, să nu cadă pe jos găurelele, spărturile, portițele din ce i se întîmplă, într-adevăr, care se deschid nu numai la bine, ci și la rău, dar că fin și subțire ca o liniuță udă de matematică acul cu ață e o barcă în care se suie ca să treacă în siguranță prin spărturi, că oricît sunt de mici poți să te îneci, că vîslește prin găurele pentru că e posibil să te îneci într-o băltoacă și să te prăbușești de la o pietricică, într-adevăr care se deschid nu numai la bine, ci și la rău, o barcă în care se suie ca să salte de bucurie prin spărturile frumoase, acul e un arcuș, și spune că spărturile sunt sunete, că nici nu trebuie să te mai atingi de ele, că înveți să nu mai auzi tot ce ți se întîmplă...Pînă la urmă a tăiat cu o forfecuță liniuța fină și subțire de la mînă, a închis pentru o clipă ochii iar găurelele au umplut-o pe ea pe dinăuntru, reci ca un om de zăpadă

Lacătul de calcar

2011-04-14T15:52:00.000+03:00

Stau în mijlocul camerei albe cu un vînticel amar în cap. Crusta adînc specializată ascunde respirație și activitate cardiacă, sub crusta uscată se întind firișoare pline cu nervi în care excitația colapsează din timp în timp. O măduvă a spinării împinge în pereți cordoane cu calcar, praf din oscioarele animăluțelor care au împietrit cu un vînticel amar în cap. Scot din cap foarfeca și decupez o porțiune de perete, pe care mi-o înfășor ca o cîrpă pe braț. Peretele se întărește ca un ghips pe mînă. Mă așez cu vînticelul amar pe braț, aștept să aud bătaia de inimă a camerei albe. Simt o pulbere înăuntru, care apasă vînticelul, se lasă ca o macară în cap la mine, o să-mi iasă pe gură și pe nas vînticelul. Scot un fir de ață din cap și cos măduva spinării, cos cochiliile melcilor, scoicile, coralii, bureții de mare, fac un costum de scafandru pentru mine. Îmbrac scafandrul, corpul stă închis ca într-un os uriaș, îmi dau drumul în cameră. Camera își deschide valurile de șamotă și calcar, înot tot mai adînc în fluture, în pia mater, tot mai adînc în scleroza în plăci a peretelui, scafandrul e tot mai mic, lucios ca un genunchi de secure, un vînticel în lacătul de calcar

Întunericime

2011-04-10T23:49:00.004+03:00

Doamne, cum se scurgea întunericul din ochi, așa ca o leșie, așa ca o lavă, așa ca o călduță, se umplea camera cu el, eu nu făceam nimic, stăteam cu mîinile în sîn și mă uitam la pereții de întuneric și la covorul gros de întuneric, nu mai era nimic de făcut, se făcea tot mai răcoare și bătea tot mai tare vîntul în ochișori, erau așa, ca o casă părăsită, lucrurile se petreceau cu repeziciune, se umpleau ochișorii de pînze de păianjen, de pături pufoase cu praf, de uși care scîrțîie, de pași invizibili, de fantome se umpleau ochișorii, se duceau ochișorii pe apa sîmbetei, și eu nu făceam nimic, stăteam cu mîinile în sîn, nu mă miram, că oricum vederile se opriseră de ceva vreme, tot ce făceam putea fi făcut bine mersi cu ochii închiși, mă gîndeam doar să nu intre nimeni în camera cu întuneric, mă strofocam s-o păzesc. Nu știam atunci că ieșeam din cameră cu un norușor de întuneric deasupra capului, și că-l purtam peste tot cu mine, credeam că întunericul e în jos nu în sus. Nu știam atunci că lucrurile pot reveni oricînd pe nepusă masă, să te trezești că pică din ochișori o ușă scîrțîită, așa în plină zi, în timp ce privești o masă sau o farfurie, să te trezești că se prelinge ca un fum o fantomă din ochișori în timp ce încarci ceva într-o mașină sau vorbești cu o mamă, dar nimeni nu rămînea cu gura căscată, doar înăuntrul tău era gura căscată cea uriașă, plină cu flori, așa ca o coșarcă plină cu flori, și dintr-o dată miroseai puternic a flori, a culoare și otravă, a opaiță și plumerie și salvie și coada șoricelului și romaniță și lumînărică dar și spînz și dedițel și salcîm galben, cucută mare și lăcrămioare și parcă se umfla mirosul ăsta în ochi, și atunci fugeam cît puteam de repede, lăsînd baltă mama și farfuria, și deschideam ușa și intram în cameră, și atunci în ochișorii din cameră se deschideau cele două mări mici și adînci, adîîînci, și din pereții de întuneric și din covorul de întuneric se desprindeau, sărind în ochi, căluți de mare și diavoli de mare și cîini de mare și bancuri de zărgani înotînd în formație de diamant și corali vaze azurii și scoici lampă și bureți cu smocul din fibră optică și meduze ciudate ca niște nave spațiale și nisip chimic și nisip rece și adîncurile se populau iar cu ființele exorbitante, și camera rămînea în urmă ca o casă părăsită

Licuriciul

2011-04-09T23:34:00.005+03:00

Aveam un inel albastru, îl foloseam ca să mi se facă mîna albastră, începeau pești de sticlă să plutească și înoate prin ea, o țineam puțin în aer sau o răsturnam ca pe-un glob, și mă distram cum se duceau peștii de sticlă cu capul în încheietură, îmi duceam mîna la gură să nu se audă cum mă distrez, din greșeală mai înghițeam cîte un peștișor din sticlă. Aveam un inel cu ceas, îl foloseam să-mi ticăie mîna, îmi duceam mîna la fructul indehiscent din piept și cuplam bătaia de acolo cu bătaia din mînă, și începea și fructul indehiscent să-și pornească secundarele și minutarele lui, rîdeam și din greșeală mi se scutura pieptul și din greșeală mai cădeau secundare în sînge, se duceau de la inimă la plămîni să se oxigeneze și apoi cădeau prin circulația mare în tot corpul. Aveam un inel cu aur, îl foloseam ca să-mi strălucească mîna la lumină, se încălzea mîna mea, transpiram toată, și cînd nu mai rezistam îi dădeam drumul în aer, zbura flacăra de aragaz ca un zmeu, și la final crăpa în zeci de bucățele, era o minunăție, mă uitam cu gura căscată fiindcă eram impresionată, din greșeală mi se lipeau bucățele de zmeu pe limbă. Aveam un inel din salpetru, îl foloseam ca să mi se dizolve cît ai zice pește mîna în delicvescență, aveam o mînă ceară și sare, plină de umezeală și caldă. Aveam un inel subțire ca un abur, îl foloseam ca să mi se transforme mîna într-o singură respirație, pășeam cu ea pe marginea prăpastiei, la final nu mă răbdam și o azvîrleam ca pe-o undiță, să văd ce pot pescui cu ea din întuneric. Aveam un inel sub formă de ou, îl foloseam ca să susțin cu dublul lui arc greutăți inimaginabile, nu-mi venea să cred cum stă teancul de fierăstraie și fiere pe coaja subțire. Aveam un inel din ulexit, îl foloseam ca să citesc cuvintele din mîna care semăna cu o lingotieră, cu un blocușor din piatră transparentă, cuvinte care se tot lipiseră de prin cărți cînd erau ținute în mînă, eram foarte curioasă să văd ce cărți s-au lipit, după aia căutam în bibliotecă după ele, să văd cum lipsesc pasaje întregi, nu-mi venea să cred. Aveam un inel ceainic, îl foloseam să beau ceiuț ciudat din el, și vocea mi se făcea răgușită, recitam, și radu sufla pe picioarele sub formă de păpădie, globurile pufoase zburau, zburau. Aveam un inel cu o fetiță din aur, îl foloseam ca să am pielea fină și niciun fir de păr pe corp, eram destul de înfricoșătoare așa cheală, mă uitam în oglindă și îmi duceam mîna la gură și dezveleam dinții, atunci cădeau peștișorii de sticlă, se spărgeau pe capete și pe mine, singurul peștișor de sticlă rămas în picioare, mă distra. Aveam un inel mesteacăn, îl foloseam să mă fac stană de piatră, doar mîna cu inel rămînea afară sub formă fruct, ca un steguleț alb de pace care se deschide la maturitate. Aveam o venă sub formă de inel, era caldă și dacă o atingeam pulsa, ea era licuriciul meu plin cu sînge

Poezia din șosetă

2011-04-08T23:58:00.001+03:00

Și uite, vine seara, i-am arătat pe hartă, și așa se mai termină o a catralioana parte. Catralioană frumos împachetată în vasele spălate și firmiturile adunate, în mulțimea de fire de praf și suprafețe de masă șterse, în aburii de legume și hăinuțele schimbate. Bine, acuma uită-te la sacul verde de gunoi, e prima dată cînd apare așa ceva pe hartă, foarte bine că s-au gîndit unii să facă saci verzi de gunoi, dacă te uiți atent poți să observi cum a îmbărbătat un pic culoarea pitorească într-o seară cu o masă foarte lungă plină, domnule, plină ochi cu șervețele cu aloe și hîrtie albă și pîine și cutii și sticluțe, pe hartă nu se vede dar a mers totul foarte repede, am îndesat cornurile, pungile, hîrtiile, cutiile, apoi mi-am pus mănușile de catifea și am început să spăl vasele, ce extraordinar, se vede pe hartă cometa din vase spălate? Strălucește, nu-i așa, uite cum plînge cometa din ibrice, nebuloasă, uite un șervețel umed din aloe, nu mai plînge cometă tolomacă, te apropii de soare. Uite-te acuma la punga cu șosetuțe de pe hartă, punga cu toate șosetuțele răsturnate, așa m-am gîndit căutînd o pereche de șosete pentru culcare, că dacă le las pe celelalte temporar răsturnate, eduard o să adoarmă mai repede decît de obicei. Și așa a și fost! A adormit cît ai zice pește! După aia m-am ridicat și am pus pe întuneric șosetuțele la loc, și punga la loc și jucăriile de pe jos la loc, și pentru că mă grăbeam am atins în întuneric hipopotamul din greșeală și a început să cînte hipopotamul roz, am așteptat să treacă cele 30 de secunde, nu m-am impacientat, că știam cum doarme eduard buștean. De-aia lîngă buștean e un hipopotam roz pe hartă, să știi. Cum unde-s io pe hartă? Cum ce mă iau la harță? Gata, am culcat aburii, șosetele, hipopotamii, cutiile, șervețelele, mă duc în camera mea cu spumă și căldură și oglindă, curge apa frumoasă, făinoasă și bățoasă peste cap și păr și genunchi, cade apa pe cometă. Închide puțin harta, că sunt dezbrăcată. Nu se mai vede nimic, doar o pereche albă de șosete groase, sunt eu băgată în șosete, citesc o carte. Ups, încep gîndurile secrete. Oare o să-i placă lui eduard de mine cînd o să fie mare? Nu pentru că sunt mama lui, mamissima lui, mămuca lui, ci să-i așa cum îmi place mie de el, nu numai pentru că e băiețelul meu ci pentru că e foarte interesant. Uite o poezie în șosetă!

Băiețelul meu are o inimioară din legume și cărniță
O bătaie în ușă...
Protecția consumatorului la ora asta?!
Am primit reclamație de-un ritm de inimuță cam...
La ora asta?
Doamnă, faceți un pas în față!
Un pas la ora asta?!
Fie, pășesc un pas în față, păi ce să zic, cred că din cauză că i-am gătit eu multe legume și fructe...
Așa ceva nu se face!
Se face tocăniță și fripturică și poprică!
Mămică!
Vedeți?! V-am spus! El iubește gustul fructelor în drum spre soare

eu am rîs n-am zis nimica

2011-04-06T15:30:00.001+03:00

Am pus mîna pe picior și cînd am pus mîna pe genunchi am văzut cum era apătos ca un burete și atunci am strîns genunchiul în mîini, am stors genunchiul să fie uscat, of, ridică-te am zis, l-am ridicat, l-am luat în mîinile ude de la strîns și era frumos ca o floare, era prăfos și lucios în același timp și atunci mi-a căzut o lacrimă pe el, am zis în gînd asta-mi mai lipsea, să se umfle iar genunchiul, poate o să-i dau drumul, așa umflat, să parcurgul drumul ca o bărcuță. Mi s-a făcut somn, că așa mi se face mie somn de-o vreme, pe nepusă masă, și mi-am așezat obrazul pe genunchi, și atunci am tras un pui de somn pe articulația cea mai puternică, și toate gîndurile de somn au zdrelit genunchiul și n-au mai zdrelit capul. După aia mi-am pus ochelarii de soare și bărbia pe genunchi și am privit așa în gol cu ochelarii de soare, și era o liniște incredibilă și în liniștea aceea incredibilă m-am gîndit la x și la y, i-am fixat cu ochelarii mei de soare, și i-am trimis în gol, noroc cu ochelarii mei de soare că habar n-aveau că-i trimit în gol, doamne, ce mă prăpădesc de rîs, doamne, ce mă prăpădesc de plîns. Ucigă-i toacă, mare scofală cum și-au pus ei amprenta, de parcă nici n-ar fi existat înaintea amprentei, de parcă au avut un plan cu amprenta de la bun început, am încercat să calc cu genunchiul amprenta, și din semnul de pe genunchi vechi de cînd aveam 7 ani a început să curgă sînge, exact ca atunci cînd aveam 7 ani, așa că mi-am dat jos ochelarii și i-am pus pe sînge

Săbiuțele de praf

2011-03-21T15:09:00.006+02:00

Doamne, cum intră cîteodată lumina în tine, de parcă cineva aruncă o găleată plină cu apă, rece ca cimentul, care te murează din cap pînă în picioare, Doamne, cum înregistrează capul cîteodată obiectele și lumea, de parcă n-ar fi decît un depozit, nici un fel de emoție, doar utilaje, ciocane, dălți, fierăstraie, clești reglabili, generatoare de curent, pompe și hidrofoare, vezi un cățel pe stradă și cînd ajunge în depozitul din cap se transformă într-o mașină de frezat sau într-un strung pentru lemn, vezi o cutie de vitamine pe masă și cînd te uiti în cap în locul ei e o curățătoare cu abur pe care cade din cer o săbiuță de praf, aproape perpendicular. Vorbești cu o tanti și cuvintele ei tîmpițele parcă-s mașini de măturat stradal, ea spune ceva și ție îți tot vine să te dai la o parte, să nu te stropească, și-așa ești leoarcă de la lumina puternică. Primești un mesaj de la o prietenă, îl iei și-l așezi în hala uriașă, sub formă de schelă de aluminiu care scoate sunete metalice. Speli farfurii și le așezi frumos pe un polizor, aduni fire de păr de pe jos și le dai printr-o mașină de îndoit tabla. Îl vezi pe ta pe stradă și grăbești pasul să n-apuce să se facă freză pentru zăpadă în cap, și-așa ești deja înghețată de la lumină. Ăsta e capul tău, un depozit cu obiecte grele și mii de săbiuțe de praf. Te-apucă plînsul, mii de lăcrimuțe betoniere, care te doboară

2011-03-13T23:12:00.003+02:00

Ce bine e să stai în picioarele goale pe niște gratii de lumină pe covor. Ține de felul în care intră prin faldurile de perdea lumina de noaptea în cameră, cînd toate luminile artificiale din casă sunt stinse, poate în afara unui beculeț de laptop în standby sau a unui ecran fosforescent de televizor din camera învecinată. Te ridici de lîngul copilul culcat, mișuni după te miri ce prin întuneric și dai brusc de ele, le vezi uniforme pe jos. E foarte frumos, parcă le și poți simti poroase și răcoritoare sub picioare, iar dedesuptul dedesuptului dedesuptului grătarului de pe covor, parohia părintelui Fairing din V, mica enclavă de lumină și enoriașii cu coadă gri, șobolanii cu nume de sfinți

Lili Florales

2011-03-11T23:49:00.002+02:00

Cînd m-am trezit aveam cearcăne, și apoi cînd m-am trezit aveam cearcăne, m-am trezit de la capăt și aveam cearcăne, am frecat cu pumnul oglinda, am fugit în cameră, am tăiat cu un cuțitaș burta ursulețului maro de la Uca, am scos din burta lui rinichii și cordul și plămînașii din vatelină, erau albi ca dințișorii de lapte în tăietura proaspătă, și i-am îndesat sub cearcăne, i-am bătătorit ușor cu vîrful degetelor, din covorașul aspru am tras cîte un fir la capăt de fiecare ochi, ochiul drept se numește Lili Florales, am legat firicelul de pleoapă, am închis pleoapa, am pipăit iar cu vîrful degetelor cearcănele care erau acum calde de la plămînași, am dormit un pic în fața oglinzii, m-am trezit și apoi cînd m-am trezit aveam flăcări mici sub ochi, și în flăcările mici ardeau plămînașii și mi s-a făcut greață, mi-am făcut curaj și am acoperit flăcările cu pleoapa, pleoapa a început să se facă fierbinte, am căzut în somn în fața oglinzii, m-am trezit și apoi cînd m-am trezit aveam ghețuș sub ochi, era un ghețuș transparent, și sub ghețuș se vedeau plămînașii și mi s-a făcut greață, mi s-a făcut frică și am fugit la dulăpior și am cotrobăit după sclipici și am pus sclipici pe plămînași, și am cotrobăit după vopsea și am pus vopsea pe plămînași, și am pus fetița din clei polimeric pe plămînași, și bufnița din aur pe plămînași, apoi am dormit un pic în fața dulăpiorului, m-am trezit și apoi cînd m-am trezit aveam cearcănele extrem de parfumate, am luat un ciocănel și am spart parfumul, un ciob a tăiat pupila și atunci pe ochi a apărut o floare roșie, în lumină floarea roșie s-a decolorat vîrtej, apoi floarea roșie s-a uscat vîrtej, am pipăit cu vîrful degetelor pupila și Lili Florales presată praf s-a făcut, cu cenușa ei a fulguit pe cearcăne flori infinit de mici și subțiri, aveam acum sicriașe sub ochi, în sicriașe stătea închis somnul infinit, în sicriașe cearcănele erau bulgărașii de pămînt

De lemn

2011-03-09T16:18:00.000+02:00

Pe burtă stă o văcuță, stă o gîscă, un măgăruș, o capră, o casă roșie. În burtă e o mînă moartă care tot vrea să mîngîie ca să își revină. Mușchii stau grei peste mînă, ca niște plapumi roșii umplute cu vatelină de fier. Ridic văcuța de lemn și mă uit bucuroasă la grosimea ei din lignină și sute de foițe lăcuite, e frumoasă foc burta ei șlefuită pînă la sînge. Trag aerul din pieptul văcuței la mine, un aer care coboară pe nas și pe gît, și în burtă ca un firicel de ciorap șlefuit pînă la sînge. Are de-a lungul lui, legat ca un zmeu cu sfoară, un parfum sfoară care se înfige în mîna moartă ca o așchiuță. O duc la ureche, pe burta de văcuţă oscioarele auditive ticăie, tic tac, tic tac. Ticăitul lor e o așchiuță care înțeapă urechea cu flaut dulce. Dacă bucata de lemn ar fi uriașă aș urca cu picioarele pe insula văcuţa să văd unde are insula picioare să mă ducă. Eduard e mic, și văcuța, gîsca, măgărușul, capra, casa roșie îl țin ca pe un zmeu cu sfoară în braţe. Braţele mele fine ca un ghețuș, un ghețuș dintr-un arbore uriaș pînă la sînge

Fisura

2011-03-06T19:13:00.003+02:00

Merg pe stradă am o cută de aur la tîmplă. Adun de pe jos cuburile, mînzul, pisica, ferma am o cută de aur la tîmplă. Intru în magazin o astup, cu mîna cealaltă înşir carne, unt, îngheţată, napolitană, mere, roşii, ies din magazin iau mînă de la tîmplă, merg, merg, merg, vorbesc cu prietena mea o astup, vorbesc cu mama vorbesc cu tata vorbesc cu S o astup, îl iau pe Eduard în brațe, îl ridic cît pot de sus cuta de aur strălucește cît poate de sus. Mă doare cît poate de sus, toate dor cît pot de sus, rîd, rîd, picătura care umple paharul nu umple niciodată paharul. Stau în mijlocul paharului, lumina scîrțîie prin pereții rotunzi de sticlă, mă întreb dacă vreodată, dacă vreodată, îmi scot cuta de aur de la tîmplă și apăs de miltoane de ori pe pereții rotunzi de sticlă și pereții se umplu cu pești fără aripioare, fără solzi, cu burta transparentă doar din carne albă, din carne sticlă. Reușesc să fac atît de mulți pești că pereții par acum împînziți de miltoane de fisuri. O să pleznească pereții! Dar lumina străbate și mai aprig, și mai aprig, și mai aprig prin fisuri înăuntru, miltoane de cioburi nedesprinse încă inundă înăuntru. Eu sunt fisura care umple paharul, făcută din miltoane de picături nesparte și neplesnite, acum văd că sunt aici de la bun început, că nu vin și n-o să vină din afară, trăiesc pe fisuri, ciuperca de lumină care inundă. Care așteaptă tot timpul un semn, cel mai mic semn, boom! Pe fund e calvaria, carcasa capului, făcută din oase albe, oase imaculate, ar trebui să fie deasupra, coronița albă, să fiu premianta capului, să fie numai capul de mine, să fiu numai piele și os de cap, dar coronița alunecă din cînd în cînd pe fund. Se lasă întunericul pe coroniță, în noaptea aceasta e dintr-o pulbere neagră

Duramen

2010-12-30T21:10:00.006+02:00

Pînă la urmă duramen şi-a luat inima în dinţi şi a zis ce lacrimi cremoase ai, eu am zîmbit pentru că mi-am imaginat cum se inversează lucrurile, cremele mele cu inima lui, mi-am imaginat inimi picurînd una după alta pe obrajni şi pe duramen ţinînd între dinţi o lacrimă cremoasă. L-am întrebat vrei să te ungi pe pielea ta de băiat uscată cu ele? el s-a uitat mirat la mine eu l-am imitat şi m-am uitat mirată la el. Atunci el a zîmbit un pic şi inima i-a alunecat din dinţi dar în loc să-i cadă pe jos a alunecat în mine şi atunci eu am zis niciodată n-a alunecat o inimă în mine, ce să fac? Eram aşa de emoţionată dar emoţia era foarte crudă pentru că fix în centrul ei era un miez strălucitor de plictiseală. Nimic nu e o singură dată sub soare. Mă concentram la acest miez doar ca să îl alung, dar aveam o rochiţă de tristeţe pe mine. Îţi stă bine am auzit iar vocea lui duramen aşa că am modificat cuvintele, am zis dar aveam o rochiţă de voce pe mine. Şi-am început să vorbesc cu vocea lui duramen, am început o cuşcă absurdă. Mie îmi place cuvîntul policandru, am zis. Pot să îl folosesc pentru secrete? Să umplu policandrul cu secret, şi cu cît se înţelege mai puţin din noul policandru cu atît mai puternic să devină secretul? Da, poţi a zis rochia. Bine. Uite:
Îl iubesc și îl urăsc pe policandru.
A început să moară un policandru în mine!
Policandrul meu e acelaşi în fiecare zi.
Mi-e foarte frică să nu apară într-o zi un nou policandru.
Uitasem deja complet de creme, iar cînd mi-am amintit nu mai erau creme, erau perluţe mici, bomboane de zahăr minuscule care picau în continuu pe jos şi scoteau un clinchet general. Eram înconjurată de-o fustă din bomboane de zahăr, de-un cerc, de-un circ. Şi-n mijloc duramen, cu faţa lui serioasă şi frumoasă, şi-n mijloc la mijloc cuşca absurdă

Fulgii de nea

2010-12-27T20:29:00.005+02:00

Fulgii de nea sunt nervi albi care părăsesc cutia craniană a cerului. Un fulg e oftalmic, un fulg e abducens, un fulg e vag şi aşa mai departe. Şi limba mea uriaşă scoasă afară în frig ca nervii cerului să cadă şi să se topească pe ea. Şi la final un fulg uriaş, marele splanhnic, care coboară uşor, în mare linişte, din depărtarea de sus seamănă cu un şirag de perluţe făcut ghem. Îl las să cadă la picioarele mele şi apoi îl apăs uşor cu talpa cizmei şi perluţele încep să scîrţîie, cranţ, cranţ. Îmi place foarte mult acest zgomot de nerv. Acum sub talpă sunt băltuţe calde de argintiu iar eu mă gîndesc că aşa trebuie să arate sîngele cerului. Cerul îşi ţine sîngele în nervi

Colivia de aur

2010-12-22T13:48:00.007+02:00

În colivia de aur liniștea e de aur. Mîncarea e de aur, plictiseala e de aur. Cezariana e de aur. Șosetele sunt de aur, pașii cei puțini sunt de aur, cărăbiile care se îneacă sunt de aur. În colivia de aur oglinda e de aur, apa e de aur, spuma e de aur, cerul gurii e de aur. În colivia de aur somnul e de aur, frumusețea e de aur, cisternele, teaca și mușchii sunt de aur. Cărțile sunt de aur, capul e de aur. Ibricul e de aur, puiul e de aur, cartofii sunt de aur, aburii sunt de aur, lingurița e de aur, șosetuțele sunt de aur, jucăria e de aur, cărticica e de aur. În colivia de aur dresajul e de aur. În colivia de aur doar copilul și frica sunt din carne și oase

Vis

2010-12-16T00:30:00.017+02:00

Azi noapte l-am visat pe Papa Ioan Paul al 2 lea. Vedeam în vis de deasupra, un fel de palat, nu de înălțime mare, plasat parcă într-o curte, însă foarte foarte extins, avea enorm de multe turnulețe și semăna cu un castel de turtă dulce, sau chiar cu căsuțele de la intrarea în parcul lui Gaudi. Și Papa stătea între două turnuri, așa, așezat, și cred că la început lîngă el se afla Jung, pentru că mi-a trecut prin cap următorul gînd, normal, numai o persoană de însemnătatea lui Jung ar putea fi primită în audientă la papă. Dar apoi eu mă aflam între cele două turnulețe, față în față cu el, și îi atingeam obrazul cu mîna, și eram atît de impresionată de finețea pielii lui de om bătrîn (se simtea exact ca obrazul lui Eduard, incredibil de fin și tare, ca o piersică). Și mi-a citit gîndurile pentru că mi-a spus da, de la mama moștenesc, exact așa era și ea la bătrînețe, fără nici cel mai mic rid. Fața lui era albă și luminoasă, și sfințită, nu știu cum să spun. Pe degete avea două inele, de-o frumusețe nespusă, unul cu piatră verde și unul de piatră roșie. Am primit inelul roșu, dar cînd mi l-am pus pe deget piatra roșie s-a făcut mică, mică, un punctuleț în mijlocul suprafeței care înconjura piatra prețioasă...Iar inelul părea acum de piatră.
M-am trezit imediat din somn, eram așa de bucuroasă și impresionată în suflet. Cu imaginea numinoasă a feței părintelui. M-am gîndit că e un dar pentru o rugăminte fierbinte de-a mea, și am fost foarte recunoscătoare. Spre dimineață am visat niște bazaconii, nu-mi mai amintesc mai nimic, un tip uriaș, cu niște egări negri și lucioși trași pe picioare, umblînd pe niște holuri, intrînd în tot felul de camere de cămin tra la la

Cuibul de zburătoare

2010-12-14T15:17:00.005+02:00

Sub cearcănele mele stă un cuib cald de zburătoare, pielea maro e un glob straniu de sticlă pentru frumoasele migratoare, sunt prizoniere şi e imposibil să mai scape, ele nu ştiu că și-au făcut vizuina deasupra prăpastiei care se numește stare de veghe, că acolo în cuib se construiesc în atîtea nopţi sfori groase din întuneric, că peste aripile lor cu pene cad plase mătăsoase de păianjen, desprinse de la mare înălţime din cap, croşetate în joacă cu mintea tristă şi un pic buimacă ca să oprească picăturile de plîns, că acolo peste penele lor calde cad de la mare înălţime bătăi de inimă, ele nu ştiu cum inimia bate şi în cap, prinsă la rîndul ei sub un glob de sticlă cu ochi şi cu buze. Cum cîteodată însăși inimia se desprinde ca o picătură de plîns din cap și alunecă în prăpastie. Cum se coboară în prăpastie cu funiile groase, iar acolo pe fundul ei sticlos ambarcațiunea albă care alunecă ușor e plină de pericole, ele nu știu că starea de veghe se numește tăișul din cap, nu știu cum privirea pătrunde în cală, atît de aproape de tăişul ascuns, nu ştiu cum li se taie capetele şi sîngele ţîşneşte şi picură pic pic pe rochițele lor albe de rîndunici

Spiritul Crăciunului

2010-12-07T17:05:00.015+02:00

Se făcea că era ajunul Crăciunului, fundele bine strînse pluteau în aerul înghetat în drumul lor spre cadouri, fetele cu nasurile lor un pic roșii probau ultimele fulare rămase în stoc, lumînările ren sau spiriduș se aprindeau din cînd în cînd dînd aerului rece palpitații, doar telefonul mobil ieșea din geanta albastră cam în nesiguranță. În aer mai pluteau și niște țigani cu burțile lor goale, îndopîndu-se cu lăcomie și recunoștință din atmosfera cea feerică. Și dăi, la un moment dat, telefonul meu mobil ia-l de unde nu-i! Atunci cu gestul ceresc bine cunoscut, am ridicat mîinile în aer și am zis:
-ăștia mi-au furat telefonul!
Am ieșit instant în stradă, m-am uitat speriată în stînga și-n dreapta, și-n dreapta i-am și văzut pe hoți. Cum înaintau prin frig cu pas rapid și cu telefonul meu furat bine mersi. Am strigat cum am văzut în filmele de acțiune și curaj:
-OPRIȚI-I, MI-AU FURAT TELEFONUL!
Dar nu i-a oprit nimeni. Ei și atunci, am luat-o la fugă după ei, fără palton și pe tocuri. Întorși din momentul ăla tot timpu cu capetele lor înapoi, au tot grăbit pasu'. Eu am alergat mai departe fără să mă gîndesc decît că-s furăcioși. Urma un pod, eram sigură că o s-o ia pe-acolo, unde sigur s-ar fi făcut pierduți. Dar n-au luat-o pe pod. Ei, și m-am apropiat bine de tot de ei. Și cînd i-am somat să se oprească, hoții s-au oprit! Halal hoți. Fără să stau pe gînduri, l-am prins pe țiganul chior de guler. El cercetase cel mai atent cu privirea posibila pradă. Și cînd l-am prins pe țigan de guler i-am și băgat un genunchi în burta acoperită de fîșul gros, albastru, spunînd:
-Dă-mi telefonul înapoi, tîmpitule! Știi cine sunt eu?! Te bag la închisoare și nu mai ieși curînd de acolo! ( în timpul ăsta nu-mi venea să cred, fiind plină de adrenalină gîndeam și foarte repede, nu-mi venea să cred că folosisem replica mult pregătită din copilărie, cu invocarea pilelor invizibile și inexistente la o posibilă ananghie! și uite că nu știi ce-ți rezervă viața)
Chiorul s-a șocat de-a dreptul, și, în loc să-mi snopească una, a băgat mîna pe interior în geacă și-a scos telefonul meu mult iubit. L-am împins și i-am mai zis o dată:
-Tîmpitule...
Victorioasă, caratistă și cu inima sărindu-mi din piept, mi-am încălțat saboții de lemn și m-am înapoiat la magazin. Lumea se uita și nu putea să creadă. Thanks a lot for nothing! E greu de crezut dar așa a fost. M-a cuprins o adrenalină și nu mi-a fost frică.
A, Eduard era deja la mine-n burtă, mic cît o unghie, dar eu nu știam...de fapt, mic cît un fulg de zăpadă

Poezi

2010-12-05T15:44:00.005+02:00

Statuia stă înăuntru cu părul ei pieptănat frumos
floarea care crește în fîntînă.
nemișcarea ei e coborîre în peștii mici cu burta de aur,
puterea ei e visul piatră
din care frica vrea să roadă ca o molie uriașă

sunt puțin zdruncinată înăuntru
am o prăpastie de jucărie în burtă
în fîntînă.
un om foarte bătrîn cu pipă și turn,
o voce cu corp de păianjen care urlă
o plăntuță cu tije sorbind lumina în tulpină de sticlă

cine viu are curajul să se bage înăuntru,
să se uite la statuie
puterea morților nu se amestecă cu puterea viilor

va trebui să ațipesc
pentru că somnul nedormit stă încolăcit în cap ca o podoabă degerată
o fîșie de țărm se desprinde de cap
și flutură în întuneric ca o foiță de aluminiu

Splendoarea

2010-11-24T11:31:00.006+02:00

Cîteodată simt botul cu lumină, îndesat cu lumina albă, alburie, albicioasă, plină de guvernante invizibile și statui și șopîrle și capete uriașe de bizon, nesfîrșit de albă, densă ca remorca de foc a navei spațiale. Lipit de buze, zigzagul de zimți se deschide și se închide la loc. E o deschizătură de splendoare de care nu mi-e frică. Aștept momentul prielnic să îmi vîr capul cu totul în lumină. Să fiu înghițită de gură și să-mi izbucnească toată lumina transparentă în fețisoară, să dorm cu capul într-un cocon de lumină, să visez Albul, și cuanta, și scările de porțelan, și ceața, și genunchii nălucilor care spun rugăciuni, să dorm somn alb. Și să nu-mi fie frică de înfățișarea de fantomă pe care aș vedea-o apoi în oglindă, s-o privesc cu putere pînă cînd capul și-ar veni în fire și-ar reabsorbi înăuntru albeața, pînă cînd centrul emoțiilor s-ar acoperi cu o pulbere fină și albă și-n aerul camerei ar da drumul unei voci albe, unui cîntecel alb, unei dureri albe, și apoi cascadoriei albe

Mama&copilul

2010-11-15T16:22:00.026+02:00

Eduard îmi mai aduce din cînd în cînd să mănînc cîte-o firmitură invizibilă, pe care o ține strîns între degetul arătător și degetul mare. Astăzi cred că i-am părut că nu prea o să mă satur de la una singură, așa că mi-a dat două firmituri invizibile din start, cu ambele mîini. Și apoi, mi-a mai încropit trei ture de firmituri pe loc. Le-am halit pe toate cu poftă și recunoștință.

În schimb, casa toată e un mușuroi de pîine și cornuri și iar pîine, unul adevărat, din firmituri în carne și oase. Oricum, îi sunt oferite de însăși mutter, ca să-și mai țină pliscul. Doar că e un pic frustrăcel, mai ales cînd le simt așa, printre degetele de la picioare, sau cînd ies de la duș! Doar că e un pic frustrant mai ales că nu îmi plac firmiturile în genere, așa că mi-am luat o mătură foarte mică și un făraș foarte mic.

Îmi place foarte mult de el, mi-e foarte drag.

Noaptea, cînd îl duc la culcare, și stăm bot în bot, el își pune mîna, foarte mică, pe umărul meu, și bate darabana cu degetul arătător. E foarte uriașă fotografia în care se aude acest sunet, un deget mic pe un material plușat verde de trening.

Ascultă cu mare plăcere Rihanna&Eminem, Vitamin de la Kraftwerk, Der Raeuber und der Prinz de la DAF, Planeta Moldova cu Invidia, The Gummy Bear song with lirics, The Nuki song, nu mai știu ce de la Smiley, și am impresia că și ceva muzică populară, dacă i s-ar permite. Și, cireașa de pe tort, absolut toate reclamele. Am observat, în goana după reclame, că se derulează cam în același timp, pe toate canalele, de-abia mai prinzi o jumatate sau una întreagă pe alt post cînd ai terminat cu unul.

Îl pup foarte des, și nu mă satur. N-am mai pupat atîta toată viața mea.

Înainte să știu că sunt însărcinată, cînd nici prin cap nu-mi trecea c-ar putea urma așa ceva, am visat un elefant mic. Eram la țară, la prietena mea din copilarie, în curte la bunică-sa, unde erau o grămadă de animale domestice, găini, pui, porci, curci, nu mai știu, de toate, cînd mă trezesc cu un pui de elefant după mine. Zic, bravo, asta-i bună, un elefant în ogradă. Și se tot ținea după mine, vroia să se bage cu trompa lui la mine sub fustă, și tot voiam să mă feresc, să mă lase în pace.

Zilele trecute am visat că eram, împreună cu S, coborîți, într-un fel de zonă delimitată, vedeam totul de sus, ca la Zoo, cînd deodată am observat că e trimis, printr-un tub, în unul din cele patru colțuri ale zonei, un elefant pui. Bineînțeles, S a fugit bucuros și încrezător spre elefantul lui zdravăn şi sănătos, moment în care eu m-am gîndit, ce naiv, fuge așa de repede, nu stă deloc pe gînduri, iar apoi, am văzut că și în colțul meu alunecă un elefant pui, doar că la mine nu era tub. Și m-am lipit de zid ca să-l prind în brațe, iar apoi am remarcat mai bine, cînd îl țineam la piept ca pe un sac, că era tare sfrijit și cam mov la față, parcă era jumate fake, jumate viu. Apoi, nu mai știu nimic de S, doar de mine, am început să mor de frică, gîndindu-mă că va trece mama elefant, pe deasupra, și cînd o să vadă elefantul pui, o să facă ravagii. Într-adevăr, și-a făcut apariția, dar foarte pașnică, în schimb, brusc, a luat-o pe soră-mea pe sus, ținînd-o cu capu-n jos, gata s-o arunce în prăpastie. Restul nu mai știu

Cînd Eduard era mai mic, și mi se cam înecaseră corăbiile, am visat că mă rătăcisem, și căutam cu disperare un loc cunoscut, nu îmi venea să cred că reușisem să mă pierd pe o suprafață atît de mică, nu înțelegeam de unde se ivise un loc necunoscut, cînd au apărut doi copii, cam de aceeași vîrstă, un băiat și o fată, care m-au luat fiecare de mînă, și împreună cu ei am ajuns pe un pod foarte frumos, căptușit cu lemn albicios, pe care zăcea o bluză de-a mea, cu care m-am îmbrăcat. Atît îmi amintesc din vis.

S e născut în zodia Leu iar eu sunt Balanță. Îi mai ziceam lui S că Eduard e Între noi doi, așa că el ar cam trebui să fie Fecioară. Doctorul spunea că o să fie Balanță, like moi, însă el s-a născut totuși între zodile noastre.

Cînd am simțit, duminică după amiaza, un fel de durere și-o toropeală uriașă, după ce umblasem c-o zi înainte să găsesc o canapea frumoasă pentru camera lui Eduard, S a zis că vai, poate e timpul să naști. Iar eu am glumit și am zis că nu prea cred că nasc azi, cred că nasc poimîine, adică într-o zi de Marți, ca să fie între Luni și Miercuri, zilele noastre de naștere din săptămînă. Am născut, indeed, marți, pe 8, cu vreo două săptămîni înainte de termen. Tot atunci, lungită în pat, mi-am făcut repede un calcul, și am exclamat clar că o să nasc marți, a 2 a zi a săptămînii, pe data de 8, ca să iasă un 28! Un număr calendaristic foarte important pentru mine.

Eduard locuiește în blocul 14, etajul 2, apartamentul 8.

Zilele noastre de naștere însumate dau cifra 28.

Și-am șuit pe-o sa...

Liniștea

2010-11-14T14:55:00.002+02:00

Liniştea e un rinocer de porţelan, cu o spinare peste care plesnesc milioanele de bastonaşe şi conuri. Liniştea e o lumînare balenă cu detonatorul din bumbac înăuntru, în burta balenei. Liniştea e sabia de lumină absorbită de pe perete în máculă, încălzind pupila ca un reşou, în timp ce Eduard sfîrîie cu ultimele lui puteri pe tărîmul treziei. Liniștea e o ureche de scafandru plină cu aripi de Alcidis Aurora timbrate. Liniștea e o gură umplută cu cerneală, din splendoarea unor cărți. Liniștea e un săculeț cu cîteva atingeri. Liniștea e o foarfecă. Liniștea e un semn roșu umplut cu STOP alb. Liniștea nu e om

Întuneric în joacă

2010-10-31T00:59:00.002+03:00

Cînd respir în întunericul de afară am senzaţia că respiraţia intră în burta întunericului, una cîte una se desprinde din cap unind cu fire de lînă distanţa şi frica, se spune înfricoşetînd, şi încet burta întunericului se revarsă peste pervazul balconului, începe să se simtă grea pe degete şi pe umeri, dintr-o dată şi capul meu e uriaş şi expune în libertate o suflare albă ca varul care scoate tot felul de obiecte dinăuntru, filamente şi funde care se întăresc la atingerea cu întunericul. Şi atunci îmi vine ideea să-mi lipesc burta de burta întunericului, rămîn aşa lipită şi văd cum carcasa corpului se face transparentă, înăuntru organele plutesc sub formă de diatomee, stomacul i-o algă cauciucată, rinichiul i-o algă cauciucată, plămînul i-o algă cauciucată, fiecare cu fisura ei. Însufleţit de funde, întunericul e o hartă cu licurici.

Ceară

2010-10-28T16:08:00.001+03:00

E frig şi stă cu mîinile înfofolite-n scris. Pereţii camerei sunt lumînări uriaşe din care aşteaptă să picure ceară caldă. Cu limba umezită în căuş înghite tablete invizibile de atmosferă rece, amarul acestei zile în stomac. Ploaia a răcit sub toate poalele ei şi ne răceşte şi pe noi. Afară nu e decît marea turbină cu zeci de nări şi guri suflînd aer, dincolo de geamurile reci stau culcuşuri goale pline cu chibrituri. Îşi mestecă mintea prin buzunare cu firmituri, nasturi şi staniol rupt bucăţele, în jur nu se vede nimic, e un mare cucu bau, aşa că lumea rămîne bună de mestecat în buzunare. În jos nimic, şosete şi covoare. Nimic în jos, doar două gropi şi zece degete pentru ceară. Cînd o să se umple de ceară, înseamnă că a stat ploaia

O zi în care rîndurile se clădesc, ca nişte vreascuri pentru foc. Distanţa dintre ele e pentru toate clipele reci. Cînd o să fie cald, o să se-nmoaie şi ochii o să aţipească, atunci sensurile o să se unească, sugînd din spaţii

Mi-ar trebui nişte pantaloni de fîş sau de răchită, trunchiul meu de copac are pe umeri o geantă de muşama plină de apă, inimia e înfofolită în ceară caldă, urechile cu şiroaie de apă sunt petarde flămînde şi neînveselite

Cortical eyes

2010-10-20T13:30:00.003+03:00

Închid ochii şi atunci amintirile plutesc sub pleoape, călătoresc în nişte bulbuci care clipocesc, şi pe care îi aud cu tîmplele, vietăţi abisale care umflă în pielea moale şi parfumată a pleoapei contururi înfricoşătoare. E foarte întuneric şi uriaş iar amintirile sunt plăcuţe roşii, urcate şi izolate ca-n desenele lui Miro. E confuz, nu e nimic şi totuşi e aşa de mult acolo, nu văd nimic şi totuşi mi-ar plăcea să izbucnească în mii de ţăndări. Amintirile plutesc cu o linişte terorizantă care leagă fedeleş mintea. Au cozi catifelate, ca zmeii altoiţi pe cer, şi oare de unde sunt ancorate sub pleoape? Există în inimie o zonă micuţă, asfaltată straşnic, acolo se adună cozile catifelate, rădăcini pe vecie în peticul de asfalt. Vai, vai, amintirilor, o să vă pun nume, o să vă cheme aşa şi pe dincolo şi o să vă strig, o să vă învăţ să vorbiţi. Plutirea voastră catifelată, parada voastră, aş dori să aveţi gîtleje şi să vă înhaţ, dar voi nu aveţi, voi sunteţi plăcuţe şi pigmenţi în gol. Dar de la voi pleacă totuşi un peisaj, un gol de peisaj, cu margini pe care le văd şi la care ajung, dar eu vreau în interior, să mă scufund şi să prind taurul de coarne. Închid iar ochii şi mîngîi amintirile de sub pleoape, nu sunt tari ca sîmburii de caisă sau cireaşă, nu sunt nicicum. Aşa cum şi eu sunt un nicicum cînd mă apucă să le cer. Le cer, din zona micuţă a inimiei, nu mă pot abţine. Pipăi asfaltul, el e tare şi compact, nu mă mai satur să ating această crăpătura tare, această despărţitură de mine, reuşită. E ca şi cum o privire nechibzuită ar pedepsi ochiul înlemnind în faţa lui, să nu mai fie doar gest, să nu dispară cînd închizi şi redeschizi repede la loc, ca şi cum ce ai văzut ar căpăta ramă de lemn pe ochi. Apoi alte miliarde de priviri se depun unele peste altele, dar rama de lemn rămîne. Bine că nu-şi sprijină ştim noi cine spinarea de ei, că ar simţi marginile tari. Bine că am eu o putere specială care face ca irisul să dospească ca o cocă şi să umple din cînd în cînd golul. E foarte întuneric şi uriaş, mai e puţin şi corpul se face plăcuţă şi urcă. Dar deschid ochii şi văd în oglindă cele cîteva firicele, plăntuţe răsărind din orbita oculară, vinişoarele subţirele, urcînd timid şi răsfirîndu-se ca-ntr-un bucheţel pe albuşul ochiului, umplîndu-l pînă-n dinţi cu văzut

Rece

2010-10-19T23:45:00.004+03:00

În dinăuntru luceşte ţurţurele rece, şi-n dinăuntru gîndurile alunecă într-o tăcoare sub formă de spadă rece, ca şi cum aburul cald dintr-o baie n-ar înăbuşi oglinda rece ci mai degrabă ar face în ea un tăiş. E o răcoare pe care o simt în jur de parcă e un pieptar de-a binelea, cusut cu bumbac din răcoare, cu postav din răcoare, o căptuşeală de rece, dusă din umeri pînă în şolduri. Una care se strecoară pe sub pragul din cap şi pătrunde în marea încăpere. Cînd beau apă simt cum apa alunecă în marea încăpere, apa asta pe care o beau nu se îmbibă în muşchii calzi, în învelişul subţire de membrană celulară, celulele mici sunt reci ca ácele de siguranţă, apa curge fără să se atingă de nimic. De nimicul sub formă de mozaic rece, pe care gînduri fără tălpi calcă. Două emisfere, una rece şi una adormită. Aşez mînă pe partea dreaptă a capului şi părul e rece

Tic Tăc

2010-09-20T23:45:00.011+03:00

Mie nu mi-a fost deloc frică să fug cu viteză şi să strîng spatele şi mîinilor să le pup tare adînciturile şi nu mi-a fost frică să spun toate cuvintele pe care le-am învăţat singură rostind la ele pe dinăuntru cu vocea închisă, fără să mă gîndesc că îndinafară ele vor suna, şi că de-atunci încolo nu o să mai fie nepămînteşti şi o să trebuiască să dau socoteală pentru ele, şi să fiu mirată auzind gura mea rostindu-şi vocea, eu avînd brusc o voce tare, pentru care nu mă pregătisem deloc, aşa că nu mi-a fost fricuţă să te aud tăcînd, SĂ TE AUD TĂCÎND, n-am ştiut că poate fi aşa, că tăcerea e împărţită pe oameni şi că nu e una întreagă care ne mestecă pe toţi, era necunoscută şi a început să doară, dar eu m-am făcut din cap pînă-n picioare o dorinţă mare, uriaşă şi iureşă pe care am purtat-o zi de zi cu mine şi în care tăcerea cădea de fiecare dată, pica zugraveala la mine în braţe şi de fiecare dată eu fugeam în viteză şi aruncam molozurile peste o clanţă în pustiu, şi-n locul tău tăcea clanţa. Acum am învăţat cît de cît să aud tăcerea alta, să pup tăcerea alta, să gîdil tăcerea alta, să rîd tăcerea alta, şi uneori o imit în oglindă, şi oglinda izbucneşte în plîns şi eu rămîn neînduplecată, vocea închisă spintecă oglinda. Nu mai mănînc tăcere pe pîine, că de atunci am crescut imens, am ajuns înaltă cît un copac, şi am părul la înalţime, şi pe el poposesc viepsi crezînd că am stamine pline de nectar şi cărăbuşi mari atraşi de mirosul irezistibil pe care l-am păstrat de pe vremea cînd liniştea secreta o esenţă atît de tare încît se putea aprinde de la soare. Aveam mult tact unul cu celalalt, ne luam pe rînd în braţe şi ne căram la întuneric, acolo muţea frica şi în sfîrşit ne atingeam cu vîrfurile degetelor, şi cerculeţele din buricele degetelor se umpleau de sidef luminos, şi lumina mea era întotdeauna mai mică, rîdeam cînd era rîndul meu, că eu te fac cu licurici mai mici. Eu înghiţeam pe rînd fiecare lumină sidefie înainte de-a trece la alta, apoi cînd ajungeam acasă îmi ridicam tricoul şi aşteptam să se aprindă o veioză în burtă, aşteptam să am o burtă plină de perle, dar adormeam şi cred că burta nu se făcea decît foarte caldă. Si aşa visam, că umblam cu capurile noastre goale prin căldură şi tăceam pe viaţă şi pe moarte

Singură sinochi singene

2010-09-17T22:36:00.005+03:00

Mintea nu are înfăţișare și atunci fardez faţa din oglindă ca să mă uit la minte, să prind eu putere înaintea ei. Si ce se aude să înceapă în sfîrșit să se vadă. Să nu mai știu cine sunt auzindu-mă, să stiu cine sunt văzîndu-mă. Cel mai frumos iese din singurătate. De multe ori, cînd trebuie să mă văd cu cineva infăţișarea nu-mi mai iese la fel de frumoasă, îmi iese din rigips și atunci știu că nu trebuie să mă obosesc, că oricum nu o să ies la socoteală. Cu puţini oameni înfăţișarea iese la socoteală. Iţi scapă și ţie și lor ceva. O fardez ca să mă aud mai bine, ca si cum mintea ca să poată rosti cuvinte eu trebuie să îmi aranjez o prezentare. Si ea să aibă în cine ieși, să nu mai fie în ăuntru. Eu să am în ce ieși, să nu mai fiu din ăuntru. Cu faţa goală în ea, cu fard ies din ea. Mintea vorbește și eu ascult în oglindă. Sunt singură, de-adevăratelea nunca cu cineva. Cîteodată sunt cu S, dar atunci e întuneric și mintea tace. Infăţișarea fardată e o singurătate care poate fi confruntată, faţa goală trebuie umplută, umplu ochii cu creion negru, genele cu rimel, buzele cu ruj roșu și lanolină. Si atunci ea mă privește, atunci o fac să se uite la mine

Mama&copilul

2010-09-03T12:38:00.003+03:00

În burtă au rămas jucării, o suzetă, cîteva rostogoliri pe care s-au pus pînze de păianjen, pînza de păianjen gîdilă cîteodată şi atunci eu îmi aduc aminte de mine cu burtă de parcă burta cu viaţă era un abţibild. Eduard s-a mutat în inimie, îi place că bate foarte tare şi cere să îl legene şi atunci el se apucă să îngîne de parcă îngînatul ar fi şi el un legănat. Aşa că uneori mă pornesc la cumpărături cu Eduard cocoţat pe inimie, şi mă distrez foarte tare cu el acolo mai ales cînd mă apuc să aleg merele, morcovii şi cartofii, fiindcă încep să sughiţ. Uneori îl mănîncă gingiile şi se apucă să-mi roadă din inimie, îl las pentru că nu doare deloc. E ca un extraterestru, nu-mi vine să-l cred, de multe ori nu-mi vine să-l cred, adică e acolo în pat cu dinţii lui, cîntînd, înfundîndu-şi în gură o sticlă de iribal, are ciorapi din magazin, pantaloni din magazin dar el e totuşi din alt aluat, se mişcă în acest afară, stă pe bancheta maşinii, mînuieşte aparate cîntătoare dar el e un Neafară. Aş vrea să se inverseze rolurile, să stau eu în el, ca să mă obişnuiesc. Şi senzaţia aceea că văzutul meu îi dă ultraviaţă, una în plus, care nu se vede şi prin care e el deosebit. Şi tot timpul Necrezarea asta cu care îl privesc, nu-mi vine să cred că a luat fiinţă într-o burtă. Aş fi mult mai împăcată să mi se spună că de fapt e adus, că e livrat pur şi simplu.

Deşi o să crească mare, o să meargă la şcoală, o să facă cumpărături, o să scrie la calculator, o să facă duş, eu tot o să mă gîndesc la el cel făcut. Ştiu asta. Existenţa lui făcută. N-a fost şi după aia a început să fie. O să fie puternic, o să sară dintr-o mişcare de pe inimie, şi-n locul lui ştiutul acesta o să rămînă

Fetiţo!

2010-08-30T13:23:00.000+03:00

Păcat, genele tale sunt pline de celulită, ochii tăi au reflexii de coajă de portocală pe retinuţă, buricele degetelor bat suta, oja ţi s-a dus de pe cearcăne, tălpile tale cîndva generoase acum trebuiesc umplute cu burete. Părul tău, i se văd bătăturile albe la rădăcină, din păcate gura ta moale cîndva a făcut un pic de burtică. Privirea ta nu mai foloseşte de mult piatră ponce şi sprîncenele au din păcate, ditamai şolduri. Şi nasul, nasului i s-au rupt tocurile!

Lînăş

2010-08-29T11:51:00.004+03:00

Liniştea picură în palmă, palma e din spumă şi liniştea udă spuma, se alege praful de spumă. Corpul e băgat în linişte, şi-a tras liniştea pînă peste gît, şi stă aşa, înfofolit la maxim în spumă. Liniştea e de lînă şi mintea mai trage cîte-un fir pe degetul arătător şi face ochiuri pe faţă şi pe dos, ochiurile cad pe corp şi corpul se umple de lînă electrică, corpul e ecranul unui televizor cînd se termină toate programele de lînă. Aşa că noapte bună, corpule din palmă, spumă din lînă, ecranule pe faţă şi pe dos

Somniferi

2010-08-18T12:06:00.003+03:00

Somnul nu se termină şi atunci corpul nu iese la suprafaţă, corpul pluteşte cu faţa-n jos, cu hainele umflate, balon înfipt intr-un cer ud. Unii se trezesc uscaţi, işi intind braţele pline de vrăbii şi rîndunele, fiecare pasăre cu motoraş în pieptuleţul cald cu pene, şi zboară din arhegon-n arhegon bîrîind, bîr, bîr. Dar ceilalţi rămîn aşa pe parcursul zilei, cu faţa lor în jos, amniosuri flotoare în care creierul sforăie, bine înfofolit. Şi atunci socotelile flotorilor nu se nimeresc întocmai, sunt greoi şi amorţeala picură din ei tot timpul, formînd o dîră de moluşcuţe. Si nu e voie deloc să-i atingi, bolborosesc sub atingerea uscată şi pluşată. Şi atunci ei se feresc şi sunt tot timpul reci, se păzesc de mîinile din bumbac uscat, să se termine somnul în ei si să se facă şi ei cu motoraşe

2010-08-12T11:38:00.002+03:00

mi-am amintit de un rînd din simona popescu liniştea îşi avea rostul ei aici, ca vidul din oasele păsărilor care zboară

Papusa vracoste

2010-07-29T15:15:00.006+03:00

plecand de la ultimul anti-chimbal mi-a venit sa spui:

o, vracoste! La tanc, fix cand eu as snopi-o in bataie! Zace dezmembrata, i-am tras aseara un shut in ~~cur~~ fund de-a zburat in toate directile si asta e. Stiu ca zace totusi, lasa nu-ti face griji ca nu-si da duhul, nu-i prima oara, e totusi vie, da da, asa cum o vezi, raspindita in dezmembraturi, ca se imparte in cate bucati vrei tu s-o desfaci, se insufleteste automat in cate bucati sau bucatele crezi tu de cuviinta sa obtii cand te dezamageste, daca te dezamageste putin se dezmembreaza in doua trei piese sau te dezamageste de-ti sar capacele si se face tandari, nu conteaza; nu se varsa din corpul dezmembrat, nu se pradaleste, nu-i sange sa curga, e argint viu interstitial. si apoi cand te duci s-o repari, s-o membrezi la loc, s-o dragalesti, se reface snopitura. Dar macar ma simt binisor vazand-o asa, in halul asta.
In incheiere asta mentionez. Drangalangostea aceasta e o papusa exorbitanta, care se dezmembreaza si se membreaza la loc cat ai zice kalasnikov...mai vad eu cand imi vine cheful sa armez, oki doki?

p.s.
altadata eram mai mocofana si papusa cu pricina se dezmembra inauntru...

Pic pic

2010-07-27T13:13:00.001+03:00

Io cîteodată sunt foarte tristă şi atunci în faţa oglinzii îmi pun puţin ruj roşu pe buze, ung buzele roşii cu lanolină să se facă buzele unsuroase, ele să fie noua inimă a ţurţurelui rece. E foarte linişte, respiraţiile se lipesc pe pereţii corpului sub formă de umbre moi dacă ar putea fi atinse. Aşa pe dinăuntru umbrele după o vreme se scurg, se schimonosesc pentru că dinăuntru e un sac de ceaţă, o schelă înfiptă în căpşor. Şi atunci îmi pun mîna la gură, să leg sacul de ceaţă cu palma, să leg sacul cu o sfoară roşie din ruj. Să dea din picioare dinăuntru, să nu mai aud în veci pururi de el, pînă se transformă umbrele în vietăţi cu blană albă. Şi atunci în faţa oglinzii din inima ţurţurelui rece încep să picure unul cîte unul, iepuraşii mici, cît un vîrf de deget. Doar unele umbre răzbat prin legătura sacului şi sunt împroşcate prin guriţă ca nişte raze crepusculare

Granulele se menţin în gură pînă la dizolvare

2010-07-25T14:34:00.005+03:00

Io acuma îl pup mult mai uşor pe eduard, nu ca-nainte cînd îi trozneau oscioarele din obraz de la avîntul meu, acuma sorb mult mai bine dragostea printr-un pupat uşor, ca o trompiţă

Uite la pişpirelul acesta, are exact acelaşi vîrtecuş în cap cum am eu. Zici că nu e posibil aşa ceva, că ţine de desene animate, de ceva imposibil- un Tom transformat in cenuşă luînd colţul în fugă în următoarea secvenţă- şi totuşi Acest foarte mic stă cu spatele lui mic la mine, Acest 75 de centimetri cu cap, cu nas, cu un vîrtecuş, cu mine, mama fată

Acuma înveţi altfel timpul, stai pe spate şi roteşti un peştişor de plastic cu atenţie, citeşti dintr-o carte de gumă, acuma timpul are 75 de centimetri şi trebuie să te apleci la el, ceea ce era de teapa ta şi are 1 metru 66 rămîne undeva sus, în plutire, în neştire, nefolosit, baloane de iribal pe care se pune praful

Locuiesc într-o casă de păpuşi în care nu se pune praful, în care miroase a legume fierte, a tătăneasă, a ulei de cătină, a muguri de coacăze negre, a chamomilla. Doar visele mele de om mare fac tărăboi şi în unele dimineţi ne trezim in casa de păpuşi răsturnată

Căteodată eu mă fac foarte puternică şi atunci voinţa iese din piept sub forma unui abur gîdilicios care îl adoarme pe eduard, care îl adoarme pe S şi ei rămîn împietriţi în locurile lor. Atunci eu pot să trag o fugă care nu se vede, care nu se aude şi care nu doare

Pe interiorul mîinii creşte fruntea lui eduard de vată, ea înfloreşte în fiecare dimineaţă, eu mă trezesc la ora 6 să o ud, de-acolo din palma mea încep liniuţele să se întindă spre cer, mînuim cerul ca pe-o păpuşă trasă de sfori dulci. Apoi începe ziua şi eu mă pregătesc să o ţin ascunsă, să nu vadă nimeni plăntuţa din interior, la cumpărături ţin sacoşa în mîna stîngă, dacă sunt două sacoşe tot în mînă stîngă, acolo se strîng maci roşii, plăntuţa creşte. Seara palma e îndoită, ca o carte de jucării, cu o figurină pregătită să se ridice în picioare cînd o deschzi

unghiile roşii, poşetele, cărţile, inelele, amorteala, brăţările, răgazul, brambureala se transformă în abţibilduri, ele se dezlipesc foarte uşor de pe mine şi atunci mie îmi vine ideea, ca să nu se piardă, să le lipesc într-un jurnal, pe o pagină lipesc unghiile roşii, pe o pagină lipesc sandalele cu toc, pe o pagină leneveala, pe o pagină lipesc cu lipici un pahar de vin alb, pe o pagină aş putea să lipesc puţin hlizit şi dans şi rîs de fete măgăriţe, pe o pagină călătorii scurte, pe o pagină lipesc lucrurile curajoase din cap ca să nu se mai repete, pe o pagină pigmenţii citoplasmatici, pe prima pagină îi desenez pe eduard şi pe S, pe a doua pagină mă lipesc pe mine de mînă cu S, undeva la şfîrşit o să lipesc oboseală, sătulul, fuga, cochilia, undeva pe copertă o să lipesc îmbărbătarea, şi fructul indehiscent din piept

Întuneric

2010-07-11T13:49:00.004+03:00

Cîte celule alcătuiesc întunericul? Întunericul acesta prăvălit în faţa noastră, tu spui că de fapt e altul, e întuneric dezlipit de pe mine, că-n locul din care se dezlipeşte pielea rămîne foarte fină şi spumoasă, că-n locurile acelea crăpăturile buzelor se subţiază şi sanţurile se absorb ca nişte aţe de cusut, că acolo se poate depune liniştea bucăţică cu bucăţică, licurici stinşi se desfac din întuneric, şi plonjează amorţiti, şi încep să patineze pe acele fineţuri ale pielii, e aşa o linişte, noi clipocim în tăcere. Eu stau cu tine, suntem mici cum eram atunci în mai, cînd încercam să înfulecăm fiecare cît mai multe cărămizi din necunoscutul bizar, cînd încercam să săpăm în întuneric ca-n pămînt, mînjindu-ne degetele şi unghiile cu bulgăraşi de întuneric, cînd tot acolo plantam rădăcinuţe firave din ceea ce simţeam că poate fi încredinţat, cînd nu ştiam cît de mult sau cît de puţin poate fi încredinţat, şi cum se face, cum se face, cum faci cînd...
Cînd eu rîcîiam tăcerea şi-ţi făceam răni cu cojiţă care usturau pentru că eram foarte mică şi nu ştiam otherwise. Şi tu îndurai rănile şi plecai, tu plecai tot timpu', ajuns acasă începeai să turui şi să vezi minune, rănile se vindecau, parca le înghiţea pămîntul, te înzdrăveneai şi atunci te înapoiai într-un suflet să-mi arăţi. Eu nu ştiam de ce trec şi-n aceleaşi locuri rîcîiam iar şi iar pînă cînd să vezi minune, n-ai mai plecat, pînă cînd ai prins curaj, pînă cînd ai rămas să văd cu ochii mei cum bandajele din cuvinte repară, repară, repară...

2010-07-05T20:21:00.003+03:00

De ce în unele amintiri eşti mult mai viu decît în prezentul aista? Ce prezent mai e şi aista, io dacă sunt într-însul sunt cea bună? Într-adevăr e prezentul ăsta sau e prezentul ăla? Ca să ştiu, că dacă e prezentul ăsta înseamnă că cea de aici sunt eu, şi atunci să mă scutur să mă îmbrîncesc să mă pişc şi să rînjesc, dacă e prezentul ăla înseamnă că mai trebuie, înseamnă că acuma nu e chiar acuma de verdad, înseamnă că acuma e în formare, dacă o să fiu în prezentul ăla e ok, mai am o şansă, mai merg o bucată, merg o vreme, mai văd eu

Meteoriţi

2010-06-22T21:40:00.002+03:00

Ce structură învălmăşită au unele stări, parcă sunt nişte meteoriţi veniţi din spaţiu, şi la impactul cu lobii şi emisferele, aceste plăci tectonice sub care mişună viermi cerebrali foarte fierbinţi, ce vor să pareze zdruncinarea, meteoriţii se vaporizează instantaneu şi trebuie să îi înţelegi holbîndu-te temeinic la suevitele şi tektitele lăsate în urmă: ce Dumnesito e aici?! Şi nu-i uşor! Te cutremuri în faţa lobilor şi emisferelor, le faci un circ de toată mîndria, le dai de ştire că data viitoare cînd aterizează corpuri străine mai bine să-şi retragă auzul şi mirosul, pipăitul şi gustul, văzul şi mişcarea, aceste stranietăţi oricum nu folosesc acum la nimic, să lase pe seama altor planete organ interpretarea meteoriţilor. Şi-n timp ce te mănîncă condrulele de pe pielea creierului, îţi pui frumos ochelarii şi începi să descifrezi, c-aşa vine la îndemînă, să descifrezi, în loc să te laşi în seama lor, să te ducă, să pluteşti în largul Lor ca o bărcuţă, pînă pleacă, pînă se retrag şi te reîntorci cu bine pe marele uscat, mai bine să descifrezi, ca să le poţi numi, ca să ştii o treabă. Şi-n mijloc aceste pete de cer întunecat, această lentoare, aceste firicele de vis, această plutire, această-n-neştire. O gîfîială din cromit, un suspin din piroxen, un nod în gît din grafit sau spinel, aşa se descifrează. După aia poţi să scrii cu litere mici dedesupt, ca să să ştie c-ai pus piciorul acolo: "acolo am înlemnit, deşi mă ţinea de mînă", "acolo am recitit scrisorile acelea", "acolo am aflat în sfîrşit!", "acolo pur şi simplu nu făceam nimic" să apară scris pe dîrdîiala magnetitului din piept, un exemplu să zicem. Să iei rocă cu rocă din tine şi apoi să pui rocă peste rocă scrisă înapoi. O, vai. Nu ştii decît să te înfăşori în propria piele, foarte scorţoasă şi tare acum, crezînd c-ai intrat într-un cocon pufos şi călduros, că vei fi şi tu, rotund şi lustruit ca o bombă, însă din iută şi silicaţi. Şi aşa înfofolit şi chircit să stai faţă în faţă cu ele, ele sclipind în retina ochilor ca şi cum ar fi scîntei sărind din foc aprins, pînă la urmă un fel de meteoriţi ai marelui roşu, şi ele. Pînă la urmă un fel de meteorit al tău şi tu, noduros, solid, metalic, venind dinspre tine cel moale lovind

2010-06-18T11:28:00.005+03:00

foaie ruptă din jurwal. 8iunie1987

Cîteodată sunt vaişiamar de mîrîtă, şi nici măcar nu e ceva catâstrofaş la mijloc, e doar fiinţidinghilingişoarä meä în care se picură cîte unä, cîte altä, astăzi de exemplu m-am întors acasă plîngînd de-a binelea şi împingînd căruciorul lui eduard şi săturîndu-mă în timp ce parcurgeam astfel drumul pînă peste cap de alergia disperantă de care e nevoit să sufere copilukul, iar noi să nu fim în stare să facem nimic pentru el. Mă gîndesc acum ce-or fi spus oamenii şi fetele tinere de liceu pe care le-am întîlnit în drum, văzîndu-mă plîngînd aşa, şirööind aşa. Dar asta sunt io în tainicul moment de faţă al existenţei mele, plîng, mor de nervi, buget mic de somn, şi etc, acesta nu este un jurnalus! Apoi i-am schimbat tricoul cu mînecă lüüngă şi pantalonii scurţi cu pantaloni lungi ca să îi acopere pielea şi să nu se poată scărpina în disperare, şi ne-am întors în parc, adormise. Apoi am pîndit o bancă la umbră, pentru că era mare concurenţă pe şezătoare. Am fumat una ţigară lungă, m-am amărît şi mai comod în şezutul amărît din cauza durerilor de dinşi deţi nu înţeleg cum să te doară dînşii cînd umbli la dentişt. După aia, sub aspectul de mamă călmuşă am scînteiat o bucată de vreme de nervi pentru că bietul parc era populat de liceeni gălăgioşi şi fetişcane aşijderea şi m-am răcorit doar după ce i-am snopit în bătaie cu un furtun foarte lüüüüüüüüüüng de apă şi i-am izgonit pînă la ultima suflare pe toţi din parc, ca să ajungă plîngînd acasă la părinţoşii lor cu ghiozdănelele ude leoarcă în spate! Bine v-a făcut! Şi după aia m-am pus pe citit, şi la un moment dat am auzit lasă că îl dă cu ceva pe mort cînd îl aduce din mureş, să nu mirosă. că e inclus în preţ. Ce m-a scuturat şi m-å trîntit cu fundul pe frunze, total bulbucåtă! Dar într-atîta am sărit în picioare, m-am aşezat la loc pe bancă şi m-am pipăit de fericire pe sub carte, să mă bucur de linia vie a friinzuşoarei mele îmbrăcate şi destul de catifelară

Lumilă

2010-06-15T16:20:00.007+03:00

O geană imensă de lumină clipeşte peste mine, şi corpul se închide şi se deschide la culoare, un uriaş mecanism de clipire din carne şi oase, o carpetă năclăită cu fotoni de praf, o alveolă în care dîra luminoasă se înfige cu dinţii ei electromagnetici, un plămîn perforat de zeci de firişoare pulmonare împrăştiind spasme de lumină, o cupolă de respiraţii albe, un uriaş zgîrci desprins de pe oase de lumină, o spectroscopie atomică, moleculară şi nucleară. Şi corpul deprinde o crustă de coajă de ou, şi înăuntrul lui organele plutesc într-o pleură de gălbenuş. Şi dincolo de piele lumina albă explodează în culori aprige de-o asemenea puritate încît în urma funcţionării organelor se aud ţăndări de lumină, şi ficatul începe să absoarbă roşu, şi inima galben, encefalul verdele, tuburi catodice în care procese biochimice catabolice, anabolice şi diabolice se organizează într-un metabolism cu pîntec de curcubeu. Care se lipesc unele după altele într-un cordon ombilical colorat ce hrăneşte organismul cu intensitate. O geană de lumină care se tîrăşte pe corpul în repaus precum o nevertrebată ultravioletă, ca să-l transforme într-o gogoasă de mătase, însă nu albă, ci clorurată şi neagră

noapte bună, somn uşor, puricilor pe picior

2010-06-12T03:49:00.007+03:00

Ca să fie ceva adevărat trebuie să fie 3:44 dimineaţa, cu un fel de durere într-o băltuţă de muci? Aşa, fix aşa cum mă simt în momentu ăsta, aşa trebuie să fie adevăr? Păi e super, mă bucur mult, mulţumesc din suflet, mai revin la ora asta, mă mai duc la geamu de la bucătărie unde o să fac ce ştiu cel mai bine. O să mai stau aici, la 1 m de canapea, pe crocodilul verde din pluş, să scriu la laptop. O s-o iau iar de la capăt, o să revin, n-ai tu frică, ai încredere că n-o să mă las eu aşa simplu neadevăratizată!

Subsuorii ei miros a spumă de ras şi-s fini ca pielea foii de indigo
Sub porii de sticlă din obrăjori mişună bancuri multicolore de peştişori
Cînd roşeşte roşeşte din două baloane de iribal
care se sparg!
şi peştişorii martiri se varsă pe jos, pe sandale, val după val

Scrisoare pt. micadina

2010-06-05T12:55:00.007+03:00

Am rămas cu întrebarea ta în cap, ce să faci cînd eşti dărîmat, m-am tot gîndit la dărîmare, am văzut-o cu ă şi î-ul ei, am simţit că scrii din vizuina ei, şi m-am gîndit la minedărîmata deşi în momentul ăla nu eram deloc dărîmată, dar m-am gîndit. Mi-am amintit bine de momente cînd eşti cuprins de-o stare nestare, ca o injecţie uriaşă şi transparentă care infuzează analgezic în corpul tău, corpul e tare, corpul e un maxilar umflat după o rezecţie, un corp în care sîngele e bîrnă, şi alarmarea dinăuntru zbîrnîie dincolo de pielea întărită, lutoasă. Şi stai pe marginea patului, nemişcat, încercînd să pari normal, să pari normal deşi nu te priveşte nimeni, pentru tine, ca şi cum o aparenţă salvată chiar ar putea înlocui realitatea, dar de pe marginea patului mă ridic şi şterg praful, ce bine e să mă apuc de treaba asta, să şterg bine bine praful, să iau fiecare carte în parte, s-o ridic şi să dezlipesc dunga de praf lăsată de cotorul ei pe mobila neagră, să mişc cîrpa uşor, să nu scot niciun sunet, sau sunete mici, ca şi cu cum cărţile ar fi dinţi dureroşi, care vibrează, cînd sunt dărîmată să mă comport cu lucrurile ca şi cum toate ar fi în gura mea, din gura mea.
Acum e puţin diferit, posed o trompetă de nouă luni, un cărucior galben care cîntăreşte 15 kg, un vîrtecuş din cap pînă-n picioare, trează şi de pază, corpul e viu, e foarte colorat, izbucnesc scîntei în mine n-ai idee, sunt gîdilicioase, nu se vede dar sunt precum un cub pe dinăuntru, niciodată faţa galbenă nu e completă, niciodată faţa albastră nu e completă, pocnesc neîncetat pivotii coloraţi. Dar la ananghie mă agăţ de gîtul lui S, ating cu palma ceafa lui moale şi e un secret că pentru mine e o bîrnă de care mă ţin strîns, e un trunchi de copac, şi cu cît îl ating mai fin, cu atît mai strîns mă ţin de bîrna mea, mă sprijin de gîtul lui ca de un perete, asta fac, şi nu zic nimic, nu scot un cuvinţel, cînd sunt la ananghie nu zic nimic, nimicuţa, robotesc, robotesc, cercuri de singuranţă din cîrpa de praf, din unghii tăiate scurt scurt, din rufele scoase din maşină şi băgate iar, cercuri de siguranţă din rufe spălate impecabil, şi aşa mai departe. Şi dacă se întămplă să îmi petrec noaptea plutind în derivă, îl rog pe S să mă îmbrace gros gros, cu şosete şi pulover, el rămîne în pielea goală iar corpul meu de lînă adoarme pe el în siguranţă.
Dărîmarea adevărată nu pot s-o povestesc, eşti acolo în ea şi eşti buimac, ştiu doar că e o adormire, o aţipire, ceva somnambulic, un scurtcircuit întunecos şi gros ca mierea. Ştiu doar cînd încep să mă dezmeticesc şi mă ridic în picioare, îi ţin piept, îi ţin piept, îi număr minutele, secundele, stau nemişcată, aştept, aştept, aştept...gîdilicioasele firişoare de bucurie. Felicitări!

În încheiere,
pupici

2010-06-01T18:51:00.002+03:00

În poiezia respectivă se auzea o pupătură tare pe frunte
eram io trăind o secvenţă de mare satisfacţie în motherland
de fapt pupătura cu pricina se adăuga peste altele sute şi Sufleţilă avea o frunte foarte proeminentă; tot în poiezia respectivă, dar în altă strofă

Eduard e mărişor
şi înainte să coboare la fotbal în spatele blocului îşi dă jos pupăturile
ca să nu rîdă Ăştia de mine
le dă jos după ce iese pe uşă şi le bagă în buzunarul mic de la pantalonii de trening
o parte din ele îi pică cînd driblează, le calcă mai departe nişte puşti mai mari în picioare
înainte să urce în casă, şi le lipeşte la loc dar să mori de rîs nu alta, sunt foarte mototolite
se spală pe mîini şi-n timp ce mănîncă de cină explică dezamăgit, pas cu pas, de ce n-a putut să înscrie

în strofa a treia suntem deodată ştiu că pare imposibil
eduard are pe frunte însemne războinice, severe
atunci îmi scot şi eu însemnele războinice de la naftalină, el rîde
mama, să mori de rîs nu alta
sunt parfumate
şi bătrîneşti
au molii!

ultima strofă o s-o fac foarte tristă, o să se petreacă într-un viitor foarte îndepărtat, cu eduard lipindu-şi poiezia asta de frunte fără ca ea să scoată vreun zgomot

Plapuma

2010-05-24T17:35:00.004+03:00

Se mai întîmplă să plece S şi atunci cînd se mai întîmplă să plece S, mă enervez rău! Ce greu e să vezi cît de bine şi pufos şi gras te-ai obijnuit nesingură şi cînd singurătatea (cred că e schimbată, nu mai e Aia-de-altădată) se apropie de gît (de ce se resimte şi se simte acolo, şi nu altundeva) te apucă o nesiguranţă şi-o dîrdîială, un tremurici şi te ascunzi sub plapumă şi umbli toată ziua cu plapuma după tine ca să ai după ce te Păzi dacă se întîmplă să-şi facă apariţia pe neaşteptate, altundeva decît seara, cînd eşti pregătită pînă-n dinţi să-i ţii piept)
-ai zis că de-abia astepţi să plec
-atunci cînd am zis nu plecai nicăieri

In parc

2010-05-23T22:06:00.003+03:00

Ne punem toţi la locurile noastre, fata cu căruciorul galben, paznicul cu uniformă albastră şi walkie talkie la spate, tanti cu teneşi roz, cu walkie talkie la buzunarul din spate, care curăţă toate frunzele şi toate firele de păr ale copacilor şi arbuştilor, omul slab şi scund care stă cu spatele la alee şi moare pe dinăuntru, cu o plasă albă plină cu mere lîngă el, minifotbaliştii guralivi cu tricouri de kapetanos si minge albastră în plasă, muncitorii jerpeliţi pînă-n dinţi, cu maşini de tuns iarbă şi sticle albe de vodcă

Stau pe bancă, citesc, Eduard doarme, vine o fetiţă care mănîncă înghetaţă în rochiţă şi pantofi de lac, se aşează, îmi dai un serveţel umed? îţi dau, nu zîmbeşte deloc, se uită cu atenţie la mine şi la eduard, ridică din coş nişte jucării, el de la cine primeşte atîtea jucării? de la părinţii lui da el cîţi părinţi are? păi doi, mă uit mai încolo la mama ei, cu părul roşu prins în coadă, fumează şi vorbeşte la telefon, cînd o privesc iar pe Bianca nu-mi vine să cred, e plină de flori mici pe rochiţă, pe pantofii de lac negru, îi ies din şosetele albe, sunt o grămadă şi-n îngheţată, copila linge liniştită, mai ales marginile ca să nu-i curgă pe jos, ce cărticică citeşti acolo? o cărticică de oameni mari, el în ce grupă e, păi nu e, că-i foarte mic, tu în ce grupă eşti, grupa mare, apare o bunică cu două fete mici, Bianca se ia după ele deşi nu le cunoaşte, mama ei îi strigă, lasă fetele în pace, Bia, bunica se îndepărtează cu nepoţelele ţinute strîns de mînă, mama Biancăi îi spune să nu se mai lege de copii

Mama&copilul

2010-05-19T16:40:00.004+03:00

Dar în prima zi mamele se inversează cu copiii, ei schimbă întunericul din burtă cu lumina de afară, dar pe ele le înghite ceva. Ei scapă afară şi plîng şi se văd şi-s luaţi în braţe, ele rămîn într-o nelume, într-un întuneric şi-ntr-un tunel şi nu se văd şi-s neîmbrăţişate. Păcat că nimeni nu ştie că ce se vede din ele e Nemama, fizicul legat cu mîini şi cu picioare, cu funie groasă. Frică, frică, frică, frică, frică, frică, pagini de frică. Io ştiu acuma cît de mult vrea ea să iasă din tunel, ca să se simtă fiinţă vie şi bucuroasă, nu animal ud. Pentru ea în primul rînd să iasă, că fix ieri, luni adică, era vie şi umbla pe picioarele ei şi călca ambreiajul; cînd eşti anormal cobori în genunchi dar genunchii sunt sub apă, te umfli de bulbuci. Io ştiu că ea vrea să îşi ţină copilul în braţe, ca să-l primească înapoi, dinspre afară spre înăuntru de data asta; dar încă nu poate. Ea adevărata stă întinsă şi nemişcată într-un corp de durere, în care spatele crapă, burta crapă, burta curentează, şi maţele sunt întortochiate, încălcite ca la jocul de elastic, picioare de lemn, capul greu, şi nepieptănat, şi-nspăimîntat. Şi uterul ăla care urlă cu agonie după copilul pierdut de parcă aştepţi să se deschidă burta ca un hău şi să te înghită acolo, să scapi de săgetături, să fii una cu săgetăturile. Şi fata întinsă care încearcă să-i apuce botul de hienă strîngîndu-şi burta, să-i închidă pliscul de hienă turbată dar degeaba. Uterul leagă corpul în sîrmă ghimpată, leagă picioarele, corpul i-o sîrmă ghimpată. Biciuieşte pe dinăuntru, apoi trimite săgetături, apoi un pic de pauză. Aşa, să te înveţi minte, reao! Şi durerea fizică e o umilinţă care le spală şi le pregăteşte mintea, mai trebuie, mai trebuie, mai trebuie, cele 9 luni nu sunt de-ajuns. Le umileşte şi le albeşte şi ies din întuneric albite. Fetelor, fetelor, bietelor! Îmi amintesc sunetul de pat electric, butonul ca să îmi ridic patul la 90 de grade, şi apoi văd eu cum fac cu picioarele. Picioarele, creioane fără mină de scrisă, picioare goale, puse jos din pat cu mîinile, de 8 ori dat jos din pat şi mers la baie în prima zi, opt, unu, doi, trei pîna la 8. Mai bine mă faceam un ghem de oase carne cămaşa de noapte şi mă trînteam aşa, ca să nu mă ridic, să rămîn, de parcă trebuia să mor mai întîi, să mă fac putreziciune ca să am corp nou, de mamă. Neputincioasă în faţa lui S, fizică din cap pînă-n picioare, îmbătrînită. Sora cu mama, atunci mai tare ca niciodată, cea mai soră cu MAMA MEA. Îmi strîngeam bine de tot gura înainte să păşesc, pentru că păşeam cu gura şi cu creierii deodată. Să-mi dea drumul cineva, să mă duc la vale, ca un bolovan. Dezorientarea că nu poţi să crezi cum eşti, în ce hal de nefiinţă eşti, cum ai fost azvîrlită după ce-ai născut într-un dincolo, de parcă n-ai fost decît nişte feşe şi cîrpe în care a stat copilul pînă a fost pregătit. Aşa, pe o grămadă înaltă de alte fete şi femei cîrpe, proaspăt născute, acolo pe un munte de mîini, picioare, utere contractate, piei tăiate şi vată. Îmi amintesc mîinile pe care mi le lipeau de părul ciufulit, de parcă eram o femeie zdrobită şi nu o fată de 26 de ani, sau cîteodată de peretele rece. Voiam foarte tare Înapoi, înapoi la mine. Umilinţă cu lingura, cu polonicul, cu găleata. Dorinţa foarte sinceră să mă fac normală, să pot sta în picioare. Dar parcă eram un cîine bătut şi nemîncat, durerea fizică e umilitoare şi poceşte, şi provoacă aşa o disperare şi o neputinţă. Soră, mamă, verişoară, tată, copilă cu moartea. Dar acum ştiu cît de tare umfla totul frica, cele 4 NOPŢI NEDORMITE din clinică. Şi mogoldeaţa vie, foarte necunoscută, copilul extraterestru. Foarte multă vreme o să-mi amintesc corpul meu îndoit în două de parcă naşterea i-o snopire, i-o mamă de bătaie.
Unele femei sunt puternice şi corpul lor se învredniceşte repede, sunt vînjoase şi viteze. Dar mai sunt şi mamele slabe care se învrednicesc foarte greu, slăbite şi plouate ca nişte mîţe. Eu aşa am fost şi am stat de mînă cu alte mame prietene care au născut şi ele m-au făcut să rîd şi mi-au promis că pînă sîmbăta n-o să mă recunosc. Acuma am şi eu talisman cum au ele. Şi aproape că au avut dreptate. Nu ştiu de ce trebuie să rămînă în tunelul ăla strîmt mamele şi de ce trebuie să se tîrască afară, la copilul lor. De ce nu merg în picioare? De ce nu sunt zîne şi piersicuţe după ce au născut, de ce sunt zburlite, şi arse, şi sfîşiate, de ce naşterea e o moarte cumva? Habar n-am, bine că a trecut...

Mamele astea

2010-05-11T20:38:00.003+03:00

Mamele au o aură din aburi de aur, aburii din cartofii şi morcovii care fierb în fiecare zi, mamele au muşchi cu pietre de diamante în braţe, vai, mamele au cămăşi netivite de noapte, lungi pînă-n călcîie, ţesute din seminţe de somn neprelucrat şi netors, mamele au răbdare lungă şi strong înfăşurată pe limbă ca o bobină din care slăbesc prin tăcere fire ca să-şi dea copilul în leagăn, ca să rîdă copilul şi-n rîs răbdarea să se-ncolăcească la loc, mamele au timpul împachetat, apretat şi călcat, pus în nişte valize frumoase sub formă de zepeline cu care-şi vor lua zborul în marea seară liberă, ţinînd hărmălăi înalte de tabără toată noaptea, în care or să-şi aprindă ţigările de la scîntei şi-or să danseze desculţe, or să-şi împletească una la alta părurile spic, or să se pilească criţă cu gin şi tequilla în păhare de plastic, or să leşine cu burţile lor grase de rîs, or să joace şapte pietre cu verighetele, or să joace pocher la sînge pe indemnizaţiile de stat, din veghea de noapte mamele capătă înfăţisare lungă şi neagră de măicuţe, înfăţisare în care se roagă pentru pruncuţii lor, mamele astea au perniţe în buricele degetelor pe care picii să cadă la o adică, răsturnaţi doamne fereste din pat, mamele astea-s nişte drăguţe, nişte măgăriţe, nişte nebune, nişte smintite, or să facă concursuri care are ţîtele cele mai pline de lapte, ameţite, amorţite de frig, o să vină bărbaţii lor să le ducă acasă în braţe, să le culce pe scumpe pentru o nouă zi

moarta secretă

2010-05-09T16:12:00.015+03:00

petale de frică aşezăm pe ochii ei ca să doarmă
dormind s-o cărăm în visu nostru
ca să moară în vis
şi nu uităm moarta aceasta pentru că multă vreme de acum moarta tot vie o să rămînă,
vie tare ca o piatră
dar moartă în vis răul se va urca pe noi de la depărtare acum
nu ca-nainte cînd ne mirosea din prima ca un păianjen
nu ca-nainte cînd mîncam păianjen pe pîine
şi o zi cu noi foarte treze
ne vom ţine amîndouă de mînuţe că am scăpat de ea
înger îngeraşu meu ce mi te-a dat dumnezeu

moarta noastră din vis ne va ţine în siguranţă
capurile noastre nu vor mai vedea prin burta ei moartă
capurile noastre le vom lega cu aţe de propriile lor inimi ca să reziste la început
fără să fugă înapoi
vom purta visul ca medalion la gît
chiar şi pe moartă o vom purta
medalionul ne va ajunge pînă la călcîie
ne vom zice una la alta
nu uita, e moartă în vis
vom rămîne multă vreme treze, vom plînge normal, vom pune pe ea jucării în loc de flori

Ca să iasă corpul din om

2010-05-08T16:35:00.000+03:00

Unghiile se fac translucide şi scápără ca nişte neoane, genele se îngroaşă, se înăspresc şi clipesc aripi de corb acum, tîmplele se subţiază pînă cînd hipocampul se zgribuleşte şi halucinaţiile se aud şuierînd în cornul lui amon, ochii se închid pînă la întunericul străfulgerat al celei mai urîte amintiri, voal îndoliind definitiv pata oarbă, degetele se dezrăsucesc pînă la firele de lînă ce ţin înfăşate mîngîieri învechite care se pot acum răci. Dar mai ales spatele, spatele se baricadează cu coaste pînă cînd carcasa inelată e îndeajuns de grea să cadă pe picioare şi dîrdîiala din piept să se poată prăbuşi în sfîrşit pe pămînt, braţul se subţiază şi plesniturile din palme se desprind, sus ca zmeie de hîrtie, şira spinării plezneşte înafară şi moale ca o cravaşă loveşte cu bucăţi tari de frici albe în piele. pielea amorţeşte şi e albă ca o mireasă. corpul e în sfîrşit neemoţionat, embrion într-un om de formol

Florifetesaubăieţi

2010-05-04T20:27:00.005+03:00

E foarte trist să fii o fătucă şi să ai sînii înmuiaţi, să umbli pe sub hainele frumoase cu tot felul de lucruri care nu prea îţi plac, să le cari după tine deşi nu ÎŢI PLAC. De ce? Dacă nu îţi place o bluză n-o porţi, o pui pe tine, te uiţi în oglindă, nu îţi place şi o dai jos. O dai jos! Aş vrea să-mi dau jos sînii, coapsele, fundul, bazinul lat, pielea, unghiile, tălpile. E cam greu să fii fată şi să nu fii extraordinară, să nu fii straşnică. Şi cu corpul dat jos şi pus în spinare mă voi duce în căutarea adevăratelor mele părţi, după sîni clopoţei, frumoşi şi distractivi, să scoată clinchet de sub tricou, coapse cauciucate, sigilate-n piele de mătase, tălpi din botoşei, o să îmi iau inima-n dinţi şi-o să cobor după ele. Dacă nu le găsesc, o să mă fac băiat, să le am pe toate tari, nu pe toate moi. E complet deplasat să nu fii tinerească all the time, aşa cum sunt gagicuţele, copilele prin parc, noi, neîncepute, netropăite. Mă bucur foarte tare cînd le văd, e ca şi cum aş întîlni pe cineva familiar într-o lume străină, hei!, stau pe locul meu, nemişcată dar mă bucur, fetefemeile frumoase trec mai departe, e pur şi simplu holbatul la frumos, că sunt fetefemei întregi, ce bine de ele, uite, asimilez eu frumuseţea voastră, fac din ea o dublură, una gîndită, o aşez frumos ca pe-o rochie lungă călcată, pe scaun, lîngă cea naturală, purtată de voi de la sine. Femeilemuieri nu se pun, nu îmi bat capul cu ele. Asta e, încep să fiu greşită, cineva, timpul, începe să îmi greşească corpul, să mi-l mototolească. Asta e, mă îmbrac frumos, mă îmbrac frumos, mă ambalez, mă ultrambalez, mă baricadez, să nu văd, să nu arunc cîte-o ocheadă şi să mă bosumflu. E foarte tristă bosumflarea asta, pocneşte surd cînd ridici o batistă, cînd te legi la şireturi, auuci!, nu o pot arăta niciunui bisturiu, niciunei perechi de mîini, e a mea, şi se adaugă din cînd în cînd, iată, sînilor m., tălpilor u., coapselor l. şi aşa mai departe
aş vrea să fiu un bizon

Oboseală

2010-04-30T20:27:00.004+03:00

Uneori oboseala miroase, ca pielea de păpuşă veche din lada cu jucării din spinare. În oboseală ochii sunt alungiţi ca nişte arcuri care ajung pe dinăuntru pînă-n călcîie, şi-n orbite stau numai nişte foiţe bombate, foarte foarte subţiri. Oboseala e sonorul unui mîrîit dat la maxim care nu îţi sparge timpanele, care e ca un graffiti pe oasele craniului. Nu îmi place graffiti-ul. Oboseala e corpul cu pereţi, şi pereţii sunt plini de igrasie, şi din igrasie cresc flori cu petale groase şi poroase, în oboseală corpul e parfumat grosolan pe dinăuntru. Oboseala e cu oase dulci, cu păr flauşat, amigdale gestante, cu dubluri de gene, care se tîrîie prin capu cu nisip, ca pensulele de arheologi, oboseala e o strîmtoare, un piculeţ violentă
noaptebună

Metehne

2010-04-28T17:18:00.002+03:00

Cămăruţele calde s-au deschis şi metehnele s-au oprit să se odihnească şi inima a coborît iar sub apă, şi s-a făcut înfundat şi-n înfundat era foarte linişte şi apoi după o vreme metehnele au început să se umfle ca mîinile de om după ce stau mult într-o cadă cu aburi şi eu am zis că sunt foarte curajoasă şi vreau să cobor după metehne, să le văd cu ochii mei, şi am coborît ţinîndu-mi respiraţia dar nu era o coborîre dintr-asta, acolo în apa în care se înfundase inima ochii nu mi se deschideau, şi cu ei închişi sub apă ceva mă gîdila rău tare, ca o urticarie sub ochi aveam, şi parcă mi se lărgeau pleoapele, erau, aşa, lăbărţate, şi mi-era frică să nu-mi iasă din culoarea ochilor în apă, şi nu puteam să pipăi ca să ştiu ce se întîmplă cu adevărat, că mîinile le foloseam ca să-mi ţin respiraţia, mîinile le foloseam ca să-mi ţin gura închisă, aşa se coboară după metehne, cu ciocu mic, şi pielea îmi murea şi unghiile mi se făceau din bombate drepte şi genunchii se pleoşteau şi atunci am luat o gură din aerul pe care îl aveam de rezervă, în poşetă, şi din gura aia de aer mi s-a făcut un dor de-Afară, şi am ţîşnit c-o nerăbdare, am lăsat bîjbîiala, am lăsaaat-o, şi în gura închisă am zis, aşa de încet, ca să nu se audă, deşi eram cît de cît în siguranţă, am zis cît să se lipească cuvintele de cerul palatin, să nu coboare-n corp, am zis că nu mai mi-e frică de pasiunile prosteşti, că or să se înfunde de la sine, că inimia aia care coboară cu ele într-un înfundat se întoarce singură, că de-aia de fapt şi coboară, ca să mă scape de ele, ce bine, ce bine

Acuma ţine ţinuta

2010-04-25T21:10:00.007+03:00

Eu te iau în braţe, tu spui nu se poate aşa ceva, o fată să ţină în braţe un băiat, de ce să nu se poată uite că te ţin bine, nu ne vede nimeni, poţi să faci baie cu spumă în braţe la mine şi să bei Bacardi Breezer, sau poţi să începi să visezi iar vise nocturne, poţi să joci age of empire-ul de vineri şi sîmbătă, nu se poate aşa ceva, mai bine vino să te ridic eu în braţe, ba se poate, să fac şi eu lucrurile tale de băiat, să văd cum e, să îmi pun spumă de ras pe faţă şi să mă rad fără lamă pe lîngă nas, ochi şi buze, să fiu dură rasă-n cap, pot să mă încalţ cu adidaşii tăi negri, să intru pe f64, pot să fumez un pachet întreg de malboro roşu, să halesc cu poftă carne de vită şi să beau vin roşu, să ascult nişte einsturzen neubauten şi residents, să halesc felii întregi de pîine goală, să nu stau niciodatăniciodată cu tricouri bune în casă, să dorm doar în chiloţi, să dau pe gît un pahar cu apă efervescentă de vitamine, să-ţi cobor mîna cînd mă întăresc între picioare, mai stai puţin aici în braţe ca să-mi bag în poşetă forma mîinilor tale de catifea care fac căldură cînd ating, stai nemişcat ca să fotocopiez pupăturile tale, nu rîde, fii serios ca o micuţă, eu sunt un băiat tăcut şi tu nu reuşeşti nicicum să dai de oasele gîndurilor mele ca să le pipăi articulaţiile, ca să le numeri şi să le notezi pe carneţelul albastru din cutia de pantofi, să le pui lîngă biletele de metrou din lier, cutia de sclipici verde, matrioskă, carioci, creion cu radieră în vîrf, sticluţă dostinex, carnet de vaccinuri, călimară, ca să le legi cu şireturi şi să le ţii multă vreme închise pînă se fac parfumate, eu sunt un băiat tăcut şi mă satur cu cuvinte puţine, şi tu nu reuşeşti niciodată să ştii bine, cum ştiu bine lecţia la şcoală copiii cînd sunt mici, şi din cauza asta stai ghemuit la mine în braţe şi încerci prin braţe şi coapse tari şi muşchi să ajungi înăuntru, să ajungi ca să poţi vedea, aşa, ca să poţi vedea în amănunt, amănunţit ca o fată. Stai cuminte aici ca să vezi cum e, ca să mă neştii cu privirea ta de ţinut în braţe, cu slăbiciunea ta de ţinut în braţe şi aşa mai departe

Tată fiică fiică mamă

2010-04-23T12:13:00.011+03:00

Fiica mare o ia pe mamă din braţele fiicei mici. Braţele mici tremură şi atunci fiica mare îşi adună şi mai multă putere, o pune pe mamă într-un braţ şi cu celălalt o ridică pe sora mică. Acolo în braţ fiica mică adoarme şi-l visează pe băiatul tată că o salvează, trece în vis din braţul de soră în braţul de tată. Vai, tată, tu mă suni acum să întrebi de fetele tale şi să spui salut, sunt tata. Rămîi surprins cînd eu îţi răspund eu sunt acum tată aici, niciodată nu vezi ce răspund mai departe. Iar eu nu aud cum vocea tare formulează alo, alo, tu nu vezi prin Distanţă răspunsul. Iar eu n-aud călătoria răspunsului meu, cum să auzi o călătorie, mai sigur era să plec şi eu în călătorie cu răspunsul meu, dar sunt prinsă aici, sper să te găsească singur odatăşiodată. Pe final se vede o poză în care pare că mă descurc cu ele amîndouă. Şi să iei tu poza cu momentul ăla, e decupată din toată situaţia, ştiu că ţie îţi plac momentele. Şi soneria încetează. Dar eu rămîn în situaţie şi mă cuprinde o frică şi încep să plîng, mi-ar plăcea să sune iar telefonul, să nu fiu singură cu aceste două dormind, cel mai mult mi-ar plăcea să răspund şi să nu mai zic eu sunt acum tată aici

Frig

2010-04-23T10:51:00.002+03:00

Tot timpul mi-e frig la mîini, şi frigul ăsta din mîini e ca o fîntînă arteziană, ajunge pe tot corpul, şi frigul ăsta din mîini e ca o fîntînă arteziană, răceşte tot corpul. Aş vrea foarte mult nişte mîini înmănuşate, să-mi fie tot timpul cald

Scrisusule

2010-04-20T14:12:00.015+03:00

Aici e scrisu meu. Aici în scrisul ăsta mă văd eu dar ştiu că nu mă văd bine, că scrisul abureşte de la sine ca o oglindă încălzită, că doar sub scris stau eu aşa cum sunt, sunt singură şi totuşi mi-e ruşine să cobor scrisul şi să văd în el şi picioarele goale şi şoldurile late şi zgrăbunţele şi atunci ridic sus scrisul şi văd tare ochii şi obrajii cu fond de ten şi buzele. Aici e foarte linişte, aici e În urechile mele, aici e băgat înăuntru. Mă uit în oglindă şi văd ceva şi atunci pun repede mîna pe scris şi fac linişte, ceva să se diferenţieze în linişte, pas cu pas. Dar din scris iese o creatură, des-figurată, şi nu ştiu din ce parte e ea, din ce parte se uită înainte, ce parte a ei sunt eu şi ce parte s-a dezvoltat de la sine, scrisul ăsta al meu e aşezat în mijlocul camerei dar nu poate fi spionat, e inutil pentru oricine altcineva, la fel cum respiraţia asta a mea tocmai respirată e inutilă pentru oricine altcineva, e a mea, chiar şi aşa, gata respirată. Cotrobăi aici în unele zile text după text, scot textele ca să mă uit la scris, să mă uit direct, cotrobăi repede repede în scrisul meu ca să găsesc ceva ce am pierdut, ca să adun pe lîngă mine tot ce îmi aparţine, sau cotrobăi ca să găsesc Neapărat ceva frumos, care cîndva, mi s-a potrivit foarte bine. Cotrobăi aici, uneori, ca să nu fiu singură, ca să intru înăuntru, deşi înăuntru e înăuntru şi eu stau acum mai mult Afară

pentru că aici e un singur loc pe cînd afară locurile sunt tot timpul lipite unele de altele, afară locurile sunt ca nişte călugăriţe. dar dacă n-ar fi lipite aş muri de frică. aşa că uneori pot să vin ca să încerc tot felul, singură. pentru că după aia pot să ies de aici, fără probleme

mîlk

2010-04-20T13:48:00.003+03:00

sînii aveau vene tari ca nişte sfori care se tot înnodau, şi sînii aveau cocoloaşe. Laptele se închega înăuntru, prin el pluteau ace fierbinţi şi nu mai era bun de mîncat, laptele vroia foarte tare să ţîşnească înafară dar nu putea pentru că sfîrcurile erau strînse cu aţă groasă împrejur şi atunci dădea pe dinăuntru şi se răspîndea în corp şi cînd ajungea prin burtă burta plină cu lapte de mamă îşi aducea aminte de embrion. Sub jetul de apă fierbinte picăturile de lapte călduţ se amestecau cu picături de apă potabilă, şi ajungeau amestecate cu spumă de baie toate în canalizare. Sînii cu lapte scîrţîiau, mîinile băiatului scîrţîiau şi băiatul aluneca pe burtă, înveleam împreună sînii în cîrpe ude de gheaţă, şi sînii dureau

Visatera

2010-04-16T22:25:00.006+03:00

Fiinţă înceată şi visată, tu vezi întruna şi laşi rătăcitura de lucruri orbitoare să intre-n întunericul nostru de dinăuntru, să tremurăm pînă coboară pe fundul văii satinate ca să ne înceapă rugăciunea somnului, ea nu comunică cu burta sau cu carcasa capului pentru că vine din pieptul somnului unde un chip mare doarme acolo întruna, dar el a fost şi viu, şi degetele oarbe de care suntem plini pe dinăuntru lipesc flori roşii pe chip şi atunci chipul începe să vadă şi pieptul somnului se umflă şi atunci rătăcitura se transformă în visatera şi atunci pieptul somnului ştie că e pieptul somnului şi respiraţiile se lipesc unele de altele şi se fac una singura, o respiraţie mare care e o frînghie. Şi pe frînghie urcă suflările bătrîne din marele chip şi pieptul se goleşte şi noi ne golim, şi atunci muşchii noştrii se înmoaie şi valea satinată tresare, şi miezul lor alb tare de suflări bătrîne se umflă treptat cu apă de noapte din vale şi devine pufos şi se varsă în ochii care visează, şi atunci ne facem iar plini cu apă de noapte, tu, marea fiinţă a viselor întregi pluteşti în vederea noastră, piuitul încetineşte şi vedeniile noastre care se sting repede ca nişte scîntei de chibrit nu se mai sting acum, fiinţă dezmeticită înăuntrul unui limbaj ştiut doar de tine, tu intri în el ca-ntr-un corposcop, corpul din visatera e plin de antene înălţate pentru toate rătăcirile, de la cea mai bătrînă la cea mai tînără, pentru toate dezorientările lungi de hidră sau de coardă, corpul din visatera e plin noaptea de toate corpurile noastre văzînd

Mama&copilul

2010-04-15T15:41:00.013+03:00

Clătesc sticluţele, dau drumu la apă peste sticluţe, aprind ochiul sub ele, scot storcătorul de fructe, rad morcovul, curăţ mărul de coajă, tai morcovul, tai mărul, apăs cu putere storcătorul să stea fix, scot cablul de la blender, bag cablul de la storcător, îl pornesc, pun o bucăţică măr, o bucată morcov, îi pun înapoi jucăria lui eduard în balansoar, îî rîd lui eduard, mai pun o bucăţică de morcov, storcătorul vibrează ca naiba pentru că s-a deplasat carcasa, mă enervez foarte tare, apăs cu putere, bag morcov mai departe, iau paharul plin de suc, pun căniţa neagră în locul paharului cu dinozauri şi balauri plin cu suc de morcovi şi măr, scot sticluţa mică din apa fiartă, umplu sticluţa cu suc, se face 10 mă aşez jos lîngă balansoar, încep să îi dau suc, mă ridic iau barbeţica de pe calorifer i-o pun sub bărbie, îi povestesc, în timpul ăsta, în minte, clătesc deja sticluţa goală, o pun iar la fiert, desfac storcătorul plin de răzălituri şi resturi, clătesc fiecare piesă în parte, trag de sită că nu ştiu s-o desfac altfel şi resturile de morcov sar pe lîngă scaun, iau un şerveţel umed şi adun resturile, spăl sita cu periuţa specială, asamblez rapid la loc piesele ude, pun storcătorul la loc, îi dau zornăitoarea lui eduard, ridic de pe jos cartea cu animale foşnăitoare, fac scenete pe două voci, ridic subţire subţire vocea pentru eduard, rîde, scot un nou morcov, scot un cartof mare, curăţ cartoful în pungă, arunc punga cu coji, tai morcovul pe lungime, cartoful pe lungime şi lăţime, dau drumul la foc, arunc bucăţile în apă, scot bucăţica de piept de pui din congelator, pun apă fierbinte în ibricul mic, las bucăţica congelată să se dezgheţe, îl iau pe eduard în braţe, vîjjjîim puţin, ne ducem la geam, ne jucăm cu perdeaua, perdeaua îi fuge printre degete lui eduard, eduard rîde, cînd perdeaua nu fuge printre degete ajunge în gura lui, ne aşezăm pe scaun, eduard se joacă cu rotiţa de la robinetul de aerisire al caloriferului, mi-amintesc de vitamina D, mă duc cu eduard avion în cameră, ridic sticluţa şi linguriţa mov, îl aşez pe eduard în balansoar, ung cerul gurii cu cele două picături de pe linguriţă, mergem înapoi în cameră, îl aşez în pat, dau drumul la carusel, verific legumele, dau drumul la foc pentru bucăţica de carne, mă uit pe geam, mănînc o banană, mănînc o budincă, mănînc o napolitană, eduard strigă, îl întorc şi-l aşez iar pe spate, îi pun pe piept hipopotamul roz, mă duc la baie, mă uit în oglindă, mă spăl pe dinţi, mă duc în bucătărie mai completez cu apă rece pentru legume, paharul se abureşte, dau drumul la duş, îl iau pe eduard din pătuţ îl aşez în balansoar, îl împing pînă la uşa de la baie, mă dezbrac, îi povestesc, mă bag în cadă, rîdem, mă spăl, mi-e frig, mă îmbrac, mă demachiez, îi ridic jucăria de pe jos, îl gîdil cu şuviţe de păr ud pe moacă, îl pup îl pup îl pup, îi trag bluziţa, mă uit la aspectul pielii, mergem în bucătărie, vîjjjîim puţin, luăm cartea de muşama cu animale, deschid la ursul portocaliu şi zic apăsat Urs, eduard rîde, deschid la ratonul albastru şi zic apăsat pe silabe Ra-ton, deschid la raţa roşie şi zic apăsat pe silabe Ra-ţa, eduard nu mai e atent, roade la omida de la Alina. Scot legumele, scot carnea, le las să se răcească, curăţ aragazul, le tai bucăţi şi mai mici, mă uit la aburii lor, le bag în blender, eduard începe să strige, îi bag suzeta, moare de foame, ţipă, hai, nu mai striga, cioară, îi dau cartea foşnăitoare, o aruncă, rîd, mai bag o tură de rotaţie la blender, bucăţi de morcov scapă mereu de elice, mai adaug din apa în care au fiert legumele, eduard strigă, ai răbdare, hacumaa, mă aşez jos lîngă el, îi dau piure-ul, mă ridic după barbeţică, eduard urlă, staaai, o secundiţă, eduard mănîncă linguriţă cu linguriţă piure-ul cu carne, se satură, e vesel, se freacă la ochi, îi e somn, venim în cameră, suntem în cameră, îl schimb, îl ţin să nu se scarpine, îl gîdil pe burtică, îl pup îl pup îl pup, îi este şi mai somn, îi dau zyrtec, ne aşezăm faţă-n-faţă-ntr-o-parte şi începem să adormim, îl pup pe nas, îi suflu în ochi, îi apuc suzeta cu dinţii, rînjeşte şi îi pică suzeta, i se închid ochişorii, mîrîie, se întoarce, îl trag înapoi într-o parte, doarme. Mă uit la el, îl ţin de mînuţă, trag uşor bluza, mă uit la pielea lui, îi dau drumul la mînuţă, se scarpină, îl apuc iar de mînuţă, stau, mă ridic, mă duc la bucătărie, spăl blenderul, iau o gură de piure, arunc restul de piure, spăl farfuria cu dinozauri, mă duc în dormitor iau laptop-ul cu mouse şi cablu, umblu pe vîrfuri, bag laptopul în priză, scriu despre noi doi

Vorbitu

2010-04-12T18:29:00.005+03:00

Am cunoscut odată o fată teribil de frumoasă. Mă uitam la ea pur si simplu, apoi mă uitam la ea în sensul s-o mulţumesc, să-i fac cadou ascultatul meu, dar mai ales mă uitam pitind, adică în spatele privirii, felul meu tăcut de-a fi. Tăceam în faţa ei cu orele, în faţa gurii vorbitoare- foarte fermecătoare- cum se desprindea de restul feţei. Avea buze bine fixate, conturate milimetri întregi de-o parte şi de alta a gurii, buzele groase sunt foarte interesante. Vorbeau buzele groase şi eu mă holbam. Avea chef si povestea mult. Multe din cele pe care le povestea se transformau din întîmplări în Povestite, uitam de-a dreptul că întîmplările veneau din ultraurmă, dinaintea povestirii, şi că se întîmplaseră independent de vorbitu, dar degeaba, erau rostite şi se umpleau de duhul rostirii, erau contaminte. Deşi lucrurile mă interesau, chiar mă pasionau, eram foarte mulţumită că se potriveau la fix cu frumuseţea gurii. Tăceam şi mai tare. Mă uitam la gura ei pentru că era frumoasă, apoi pentru că vorbea aşa diferită de-a mea. Din cînd în cînd mă puneam în spatele gurii vorbitoare şi încercam să vorbesc cuvintele mele cu ea. Simplu de imaginat, greu de făcut. Veneam la loc. Pentru că rostea lucrurile interesant, ele ieşeau şi mai palpitante. Dacă n-ar fi fost o gură frumoasă vorbind lucruri curioase şi vii, aş fi rămas doar pe măsura tăcerii afişate. Dar aşa, eram mult mai densă, eram plină de viaţă şi impresionată în spatele tăcerii. Fata era înaltă, apoi, după înălţime, venea pielea ei, albă şi destul de transparentă. După silueta bine proporţionată, venea verişoara mea Adina, studentă la drept. Dar fata asta nu era Adina, era doar o subţirică şi-o înaltă. Îmi ţineam obrazul sprijinit de mînă şi marea parte a caracterului în spate. În definitiv tăceam pentru că ascultam. Dar şi priveam. Priveam Vorbirea direct în faţă. Şi din cauza asta mă dureau la maxim ochii. Pentru discursul plin de exclamaţii şi gesturi, eu mă ridicam pe ascuns în picioare şi lăsam să cadă expresiile, să cadă pe locul unde stăteam eu, după aia le întindeam ca pe nişte fiinţe somnoroase în paturi invizibile, aşezate fix lîngă mine. Mai dă-mi cuvinte, fată vorbitoare

după ce e exprimată, vorbirea cade răpusă, şi întîmplarea sau starea de spirit îşi recapătă independenţa

Dinapă

2010-04-04T16:55:00.004+03:00

Sfatul era să faci o baie specială, cu o apă specială care să rămînă sub piele, ca un strat de cremă de prăjitură întins şi bulbucind pe epidermă, cînd stai în picioare să stea în picioare stratul plăpumos de apă, ca un scafandru care a înghiţit o singură bulă de apă, şi care s-a lărgit peste lobi, peste burtă, peste membre, peste pulpe, ca o carcasă, ca o proteză de silicon uriaşă din cap pînă-n picioare, şi tu să fii luată în braţe din cap pînă-n picioare şi odată luată, să fii gîdilicioasă, să se moară de rîs cu tine în braţe, să fii împinsă cu buricele degetelor şi să formezi goluri de adîncime mică, şi amprentele degetelor să atingă fundul, să fii ca o jucărie, să fii răcoritoare atinsă cu vîrful buzelor, să fii strînsă tare de mijloc şi apa din mijloc să urce un pic spre gît şi să se verse în faţă, s-o facă foarte rotundă, fără nas şi fără gene care să iasă înafară, pufoasă ca o pungă plină cu apă, şi ochii tăi să înoate ca nişte peştisori cumpăraţi, să fie interzis să fii muşcată

Graniţe vii

2010-04-03T10:46:00.001+03:00

Oamenii ies în lume cu graniţele lor după ei şi se lovesc graniţele unele de altele sau uneori se mîngîie cu vîrful degetelor, mai sunt graniţe paşnice şi grase ca nişte urşi în care te închizi pentr-un pui de somn, foarte rar poţi să vezi graniţe din satin negru lîngă care te aşezi şi te apuci să plîngi şi graniţa se opreşte şi aşteaptă să îţi termini plînsul, apoi să te ridici şi să pleci mai departe unde ai treabă, sunt graniţe în care cîte-un bărbat şi o femeie stau nemişcaţi unul în ochiul celuilalt crezînd că sunt complet singuri, mirosind din cînd în cînd graniţa vecină, aşteptînd marea recunoaştere dar de fapt mirosul e de mult amestecat şi e unul singur, şi rămîi cîteodată impresionat de o graniţă frumos ornată, cu luminiţe mătăsoase şi zăbrele în care, dacă e soare, lumina se face din galbenă verde batial, şi întorci capul după graniţa frumoasă sau te apropii de ea ca şi cum ai suna la o uşiţă şi spui îmi dai drumul şi cîteodată rămîi surprins pentru că ţi se dă drumul şi intri şi închizi graniţa după tine, graniţa mică din dreptul genunchilor, pentru că sunt şi graniţe înalte şi ai impresia că sigur nu există oameni dincolo de ele, că doar umblă aşa singure ele pe stradă dar sunt oameni dincolo care dîrdîie de frică, şi te ridici pe vîrful picioarelor şi te împingi în sus dar degeaba şi atunci te uiţi la tine, te uiţi în jos şi tragi de graniţa ta să fii şi tu dincolo de o graniţă mult mai înaltă

eu

2010-03-21T17:28:00.007+02:00

Parcă aş avea un ochi mare care nu clipeşte, în burtă. Şi stă acolo nemişcat şi mă neclipeşte non stop, şi din cauza neritmului ăstuia de-a fi urmărită, mă mişc într-o stare de trăznire. Şi mă tot izbesc singură, nu se aude nimic înafară, fiecare mişcare reală dărîmă zeci de împietriri ca să iasă şi să se pornească la suprafaţă, sunt foarte grea şi cenuşilă, eu în mijlocul meu, stînd pe fund cu genunchii la piept, şi sunt nevoită să mă car pretutindeni deşi tare mi-ar plăcea să mă las undeva pînă îmi revin, aşa cum laşi o sacoşă străină la intrare pînă termini cumpărăturile

Vietăţi

2010-03-09T23:21:00.002+02:00

Vieţile din tine se despachetează singure cînd vor ele, nici nu ştii ce viaţă proaspăt despachetată intră peste tine, acum e viaţa aia plină cu copil mic, cu plînsete şi mers la doctor e viaţa aia plină de măr răzălit şi şerveţele umede, chiar e plină se găsesc peste tot la mine în buzunar pe frigider în dormitor pe mobilă într-o carte, cea nedormită ci păzitoare cînd stai trează şi te uiţi în gol lîngă copilul care doarme, cînd întunericul vine dis de dimineaţă şi zilele se scurg toate în copil să-l crească să-l facă mare şi eu rămîn pe dinafară aşteptînd să intru din cînd în cînd în mijlocul acţiunii să iau şi eu o gură dar gurile care se pot lua sunt atît de mici şi atunci n-are rost şi atunci i le las pe toate lui eduard, şi viaţa în care sunt doar eu care mi se strînge pe şolduri pe mîini, viaţa cu care aş defila ţanţoşă în faţa oglinzii cînd nu mă vede nimic e strîns împachetată, am dezlipit-o cu greu de piele a pocănit, o ţin ascunsă într-o poşetă şi noapte cînd voi doi dormiţi mă duc tiptil şi-o scot din poşetă şi mă uit la ea dar nu se mişcă cu nimic, se aude doar un mic respirat şi atunci o pun repede la loc pentru că mi-e frică să nu daţi peste mine şi să vă supăraţi că încă o mai păstrez că n-am aruncat-o, acum e viaţa aia din mine care are o greutate a ei, şi săptămîna asta are 7, 760 kg şi asta n-ar fi nimic dar trebuie să fac baie cu ea în braţe trebuie să mă machiez cu ea în braţe, să cobor în vise cu ea în braţe trebuie s-o iau la fugă cu ea în braţe şi atunci n-are rost şi n-o mai iau la fugă, stau locului stau locului stau locului. dar cel mai rău e că e fix viaţa aia în care mor de frică, şi e tot timpul plină de griji, prima viaţă din mine în care m-a cuprins adevărata panică şi am plîns în hohote şi am zis vă rog să mă ajute cineva

Texte

2010-03-04T17:27:00.007+02:00

Aş vrea să scriu un text cald în care să stau în picioarele goale fără şosete, aş vrea să scriu un text cu care să călătoresc spre ÎNNOPTARE şi cînd ajung acolo în înnoptare să arunc textul într-un coş de gunoi sau să-l mototolesc ca pe un bilet care ŢINE numai pe durata călătoriei, pentru mine aş vrea un text în care să mă văd din cap pînă-n picioare, să fie cît mine de înalt, cît mine de slab, aş vrea să scriu un text robust pe care să-l prind de mijloc cu o curea, să-l sugrum de mijloc cu o curea, tare pînă cînd din el s-ar strînge toată robusteţea într-un cuvînt, pînă cînd ar fi FRAGIL, aş vrea să scriu un text fragil care să dîrdîie de frica mea, aş vrea să scriu un text cu care să snopesc în bătaie atunci cînd doresc să snopesc în bătaie, cînd doresc să pedepsesc, aş vrea să scriu un text care să fie plăcut la gust şi pe care să-l ţin pe vîrful limbii ca pe-un mentosan, să-l ţin pe vîrful limbii în faţa lui S şi Eduard şi să-i fac să rîdă, sau un text săţios pe care să-l mănînc cu mîna şi să ajungă cu adevărat în stomac să-l umple pe stomac, aş vrea un text care să nu mă doară, un text din afară dar care să fie totuşi al meu, primit cadou de la ALTCINEVA, aş vrea să scriu un text parfumat şi dulceag cu care să mă dau cînd sunt singură acasă şi nu trebuie să mă miroasă nimeni, un text mieros care să se scurgă în gură şi să se lipească aş vrea să scriu un text GROS ca mierea, aş vrea să scriu un text care CADE PE PIELE, aş vrea să scriu un text în care să mă pot ruga, un text care să se facă RUGĂCIUNEA mea dacă l-aş citi doar eu de mai multe ori pe zi, aş vrea să scriu un text care să mă aranjeze, un text în care să nu-mi fie deloc frică, dar deloc, aş vrea un text în care să apar EU de-adevăratelea şi atunci să circul cu el prin lume, să-l scot din buzunar, uite, ăsta e textul meu, uite, aici sunt eu

Frig

2010-03-01T18:13:00.002+02:00

Din cînd în cînd un val de frig îmi răscoleşte spatele, maci în capsule de sticlă se deschid şi tremură pe şira spinării. Degetele au o culoare gălbuie, imbibată cu ceară. Pielea lor e unsuroasă, plină de striaţii ca nişte liniuţe trasate cu un cuţit de unt. Cu cît e mai frig cu atît se fac mai subţiri. Le bag unele în altele si îmi apăs buricele degetelor pe venele care curg călduţe sub pielea unsuroasă. Parcă aş împreuna nişte găteje de aprins focul. Sunt îmbrăcată într-o rochie subţire de vară care mă face să fiu foarte tristă. Îmi imaginez ca cineva mă apucă de subsuori şi mă scoate din învelisul subţire de textil. Rochia subţire se prăbuseşte pe parchetul uscat, aproape că scoate un scîrţîit. E şi mai frig acum. În picioare coboară din cap cuburi de gheaţă, se duc la fund

2010-02-25T22:11:00.000+02:00

Uite care-i treaba, am zis. Am strigat eşti surd uiteeeee care-i treabaaaaa. Eu sunt toată din cap pînă-n picioare unsă cu fond de ten. Mi-ar plăcea să fiu mată din cap pînă-n picioare dar sunt plină de găuri, sunt un fel de urîţică. O să te ţin în braţe, urîţică, o să te ating, urîţică. Eu am golit sticluţe întregi în găurile din corpul meu sărăcuţ şi l-am umplut pînă la refuz cu produse de frumuseţe. Nu mă descoperi, am strigat, nu mă descopeeeri. Eu prefer să rămîn aici, aşa gătită. Şi am rămas pe rînd aşa eu din fond de ten el din privire tăcută numai privire

Părul meu

2010-02-17T22:55:00.006+02:00

Mîna împodobită mi-a împletit părul într-un tăiş care îşi dădea drumul spre umeri dar pe dinăuntru era totuşi ca o frînghie groasă cu miros de scorţişoară, spatele era deschis ca o cărare unică, albicioasă şi glisantă pe care căldura din mîinile tale de băiat urca şi aluneca uşor, şi porneai o călătorie spre mine şi eu eram acolo în creştetul capului meu, aşteptînd, tu însingurat de-a lungul spatelui meu, mirosind aripi parfumate de păr moale. Părul meu cădea sub formă de draperii grele în întunericul din înfăţişarea ta, atunci nu îmi era ruşine şi îmi deschideam fermoarul şi mi se vedeau adevăraţii ochi şi adevăratele buze, şi izbucnea lumina. Nu mi-a mai fost ruşine şi din părul meu s-au desprins cîteva nopţi care au devenit incredibil de răcoroase, la început umede şi lipicioase, înfundîndu-se în lobii urechii ca să oprească toate sunetele din stradă apoi coborînd spre piept şi făcînd din el un cuib de mătase în care corpul mic intra ca să să rîdă şi să adoarmă

În părul meu s-au agăţat cîteva dorinţe, le-am îndeplinit ascultătoare dar apoi le-am cusut în formă de inimi să nu cadă, în părul meu s-au încîlcit două trei degete, cu unghii scurte, fără noiţe care tot îmi făceau semne să cresc odată, să mă fac repede o tanti, cu perucă. În părul meu au adormit cîteva fetiţe cu nume diferite, cu ochi rotunzi, unele aveau în braţe păpuşi cu rochii şi şortulet şi fluturaş cusut deasupra buzunarelor, unele recitau poezii şi plîngeau, unele curajoase ţineau în mînă săbii din lemn, dar una singură a iesit din vis, păpuşa Maia. Pe ea am strîns-o cît am putut de tare în braţe dar noroc că după aia i-am dat drumul la timp, pentru că era să mă rătăcesc

Din părul meu s-a prelins apă de ploaie şi tu ai început să bei că mureai de sete după ce am făcut dragoste dar eu am zis că mai bine să clătim cearşaful să nu rămînă boţit, să fie curat şi călcat ca să-l înfăşurăm în el pe copil cînd vine. ai şters cu buretele părul meu şi ai făcut cu creta cîteva calcule şi eu am zis să nu mai scrii cuvinte pe părul meu pentru că oricum îl spăl în fiecare seară şi cuvintele se duc dar tu ai zic că nu scrii şi iar ai şters cu buretele calculele vechi şi ai scris altele la fel la loc pentru că îţi făceau plăcere, erau ca nişte planuri, şi era întuneric şi calculele albe sclipeau ca nişte licurici

Din părul meu au izbutit firele albe să se aprindă şi să troznească în aer ca nişte scîntei, au fost împreună ca o alarmă într-o noapte cand îngerii mei aţipiţi trebuiau zguduiţi

Cînd n-am ştiut că Începe un copil în burtă mi-am tăiat părul scurt scurt că nici nu se mai vedea, aşa că părul meu e deodată cu eduard, are cinci luni şi-o săptămînă

2010-02-12T19:53:00.001+02:00

-nu mai stiu de unde am luat textul asta, habar nu am cine l-a scris (stie cineva?). imi place foarte mult

"Dupa prima bataie în zid urmeaza a doua bataie în zid) - Dupa prima bataie în zid urmeaza a doua bataie în zid. dupa a doua bataie (în zid) urmeaza... o cunoscuta numaratoare a celor blînzi si supusi oricarei vedenii oricarei realitati spune motanul rock rotind o cochilie uriasa deasupra capului meu jucîndu-se de-a negustorii încremeniti în avere jucîndu-se de-a varuitorul de-a oratorul de-a nemuritorul motanul rock în doua poeme se-nvîrte si eu într-o singura viata prapadita si asta caci "binecuvîntati sînt cei care mor înecati în propria viata" binecuvîntati precum - zic si eu - bolnavii de pe malul sabasei pe care mal îsi usuca sînii tocmai iesiti la soare în acest neverosimil sezon (anotimpuri de tabla ies dimineata precum pistruii schimba doua trei vorbe si se departeaza suspicioase) biserica puscaria nevasta si toate celelalte concepte puse cu grija în paharul din baie debusolate ca visele unei fîntîni zic si eu dupa prima bataie în zid urmeaza a doua bataie în zid. dupa a doua bataie urmeaza a treia, dupa... (în maracinis este o bila de aur si seamana cu privirile tale) - în maracinis este o bila de aur si seamana cu privirile tale poti sti cine este de partea acestui trup si cine este de partea revolutiei din degetele tale? nu poti sti. eu îti voi arata cum se sinucide pierzania cum se consuma droguri în viata pe care inexplicabil o mai astepti îti pot pune flori de maces în parul tau sîrmos ca lanurile de mazariche îti pot prezenta bolnavii de vînt te pot si ucide cu atîta iubire pîraiele ce ne cutremura vin dinspre marile pajisti cu ghearele si cu dintii se apara coapsele tale mori de vînt uimesc gurile ceturi nesfîrsite coboara în lupii ce urla în cerbi si iarasi nu te cheama maria iarasi moartea nu stie ce credem acum (noi) despre dragoste 3 mai 1981 (Tatal nostru batatorit de sudalme si mirosind a ambrozie...) - Tatal nostru batatorit de sudalme si mirosind a ambrozie numele tau se împrastie printre noi ca o dulce razbunare a meschinariei mi-i dor de o fericire pe care s-o putem lasa mostenire copiilor si otraviti de minciunile noastre nu le mai putem îngadui pe-ale tale refuzul nostru sa fie o dizgratioasa însanatosire a cerului ipocrizia este refluxul prostiei nerusinarea este refluxul satietatii singuri si atît de întelepti dam viata pe nuferi totusi ne e bine... ne e bine. amin ne e bine pe dracu! amin 27 septembrie 1981 (Seara plutind multi tauni si aroma mladitelor netaiate...) - Seara plutind multi tauni si aroma mladitelor netaiate pe masa din mijloc agrafe seringi bisturie tobias în prag asteapta începerea noptii Sau începerea ploii? - scriu eu repede în registru. Si tac. În scurt timp tobias rupe rododendronii - e o pasiune aproape devastatoare! murmura în tot acest timp. La miezul noptii tobias nu este-n chilie sufar atît de mult stiindu-l iarasi la biblioteca municipala! (tobias a dorit mereu dragostea fizica...) - tobias a dorit mereu dragostea fizica. (ce poet serios ar începe asa?) astfel simplele sale prietenii îl îmbatrînira ferecîndu-i monotonia departe de ovarele iernii. Ani în sir am visat ierburile de sub copaci gura pustii razletita spre faruri. Cuprins de mîhnire am scris ultimele vesti despre gîndacul de pomina al chiliei mult departat de femheie. "

2010-02-07T18:06:00.003+02:00

Cîteodată mă îmbrac foarte gros pentru că trebuie să-mi fie foarte cald cînd scriu şi atunci în faţa laptopului deschis mă dezbrac de bluza subţire şi îmi trag un pulover de lînă pe mine şi-mi iau şosete groase şi pluşate în picioare dar timpul ăla dintre pielea goală şi zgribulită, pentru că aşa e pielea, şi zgîrieturile simţite prin ţesătura densă şi groasă de bumbac se transformă într-o senzaţie de absurd şi ridicol şi-n loc să apăs pe taste ca să scriu mă bag cu totul sub pled şi stau nemişcată şi mă încălzesc foarte tare pînă cînd corpul aţipeşte din cauza înăbuşelii

Fraţi de cruce

2010-02-05T16:08:00.006+02:00

Noi doi împărţim totul frăţeşte, a început că m-ai rugat să-ţi ofer o bucăţică din mine, un culcuş, un culcuşor unde să începi, un loc sigur ai spus pentru neostenirea ta, să-ţi laşi schema chimică a metabolismul, căsuţele goale pentru celulele din diviziunea celulară, oasele neumplute, lobii neracordaţi, coloana neîntinsă, să-ţi fac loc şi încet încet ţi-am făcut loc, şi au început oasele să tresară şi să se umple cu calciu, cu măduva galbenă şi roşie, şi fundul ochiului să se umple de celule fotosensibile, ochii cu retină să înţeleagă primele raze de soare fumuriu, şi coloana să-şi pornească curburile lombare şi sacrale, şi splina moale să se umple cu celule roşii, ficatul să producă bila, ficatul să descompună hemoglobina, şi secvenţa de ADN să pornească în căutarea identităţii, şi bucăţica din mine să se umple tot mai tare cu tine, şi încet încet eu să rămîn pe dinafară. Şi uite aşa m-am împărţit frăţeşte cu tine, şi am rămas eu, pentru că eram mult mai mare, de pază, nopţi întregi m-am ridicat din pat şi m-am dus la fereastră şi am crăpat uşor geamul să între aer în corpul meu greu şi plin, să intre acel aer foarte subţire care să găsescă o cale, să se înghesuie şi să ajungă urgent la mine, să stau de pază să nu te îndepărtezi, să nu apuci pe drumuri greşite care să te coboare în locuri periculoase. Însă acum a venit rîndul meu, şi şamponul tău îmi face şi mie părul foarte moale, crema atopică îmi înmoaie şi mie foarte frumos tenul, sucul tău de morcovi mă umple şi pe mine de miliarde de vitamine şi pigmenţii roşcaţi de caroten se lipesc ca abtibildurile şi deasupra buzei mele, dar oare cînd o să vină rîndul tău? să mă baţi la cap să dorm iar o noapte întreagă, s-o iau de la capăt, cu mine, cu plimbările, cu librăriile, cu ţigările, cu cola, rîndul tău să faci linişte în jurul meu, să mă strîngi ca să nu plîng, şi ne-am spus unu altuia că o să fie foarte simplu, dar nu e chiar foarte simplu, io n-am învăţat să renunţ încet încet la mine, în schimb tu înveţi pe zi ce trece cum să iei tot mai mult, ba chiar şi mai mult, mă pui la încercare şi eu mă smiorcăi şi strig că sunt vrednică de tine, ce mai vrei, vrei toată răbdarea mea, vrei tot laptele, vrei tot somnul, vrei toate urletele, eu nu mai am mai nimic, somnul meu putrezeşte pe fundul creierului, nefolosit, cuvintele putrezesc în cărţi, necitite, răgazul meu e împăturit, plin de pliuri, dar nu vine nimeni să-mi spună că-i OK, să spună să stau liniştită că n-o să mă evapor, că drumul de la mine la copil se întoarce înapoi, dar mai întîi trebuie să plîngi, să te smiorcăi, să plăteşti cheltuieli în fugă, să parchezi în fugă, să te obisnuieşti ca între doua scriitoare din Divanul scriitoarei copilul tău să răcească, să sari peste Dora Pavel, Doina Ioanid, Gabriela Melinescu, Mariana Codruţ şi Ana Maria Sandu ca s-o apuci pe simona popescu în aceeaşi zi cu ruxandra cesereanu, să faci cumpărături în fugă, să citeşti în Gourmet că Bardamu e o făptură calamitate, spurcat la gură, pătimaş, anarhist, grandoman, că n-are niciun sfînt, doar drăcării viscerale pe dinăuntru, şi să te gîndeşti rîzînd că aproape ai putea spune exact acelaşi lucru hihi despre copilul tău mai ales că într-adevar n-are niciun sfînt, să mănînci în fugă, să te încalţi în fugă, să faci dragoste în fugă adică sex, mai întîi trebuie să facă copilul febră, să plîngă cu lacrimi de crocodil, mai întîi trebuie să-l alungi, să te superi pe el ca să-l vrei înapoi, să-l cerţi ca să realizezi cît eşti de absurdă, să-l laşi în grija cuiva ca să-ţi fie dor înapoi, ca să devii şi mai mult şi mai mult şi mai mult şi mai mult şi mai mult şi mai mult şi mai mult şi mai mult şi mai mult mamă trebuie să laşi pentru o vreme totul baltă şi să lupţi cu gagica din tine, cu tipa din tine, cu leneşa din tine, cu iresponsabila din tine, cu dezertoarea din tine, cu blogăriţa din tine ofcourse, pînă egoismul se diluează. şi cînd ai devenit de-adevăratelea, cînd te-ai stabilit, atunci bucăţică cu bucăţică revii la loc, sunt convinsă. adică speeer...

Pe stradă

2010-01-29T14:13:00.003+02:00

Sunt femei pe stradă care nu par decît femei de parcă aşa au fost dintotdeauna, parcă n-au fost niciodată fetiţe, femei venite direct din burţi reci în care au stat drepte 9 luni doar în picioare, cu poşeta spînzurată la umăr, încălţate cu botine şterse, cu frizurile lor pieptănate peste cap ca bărbaţii. Şi par acre, lungi şi intangibile de parcă nu s-au jucat niciodată în rochiţe, de parcă nu s-au atins niciodată între picioare. Roboţi purtînd sutiene şi picioare cu păr, suferinţe întărite pe fundul inimioarei ca uleiul după fripturile prăjite în tigaie. Roboţi robotind case frumos mirositoare şi curate, roboţi cu viaţa pusă la punct, cu haine călcate şi draperii apretate, femei c-o uscăciune bună de îmbărbătat şi instruit copii şi soţi, iubind c-o iubire dură care sălbăticeşte, femei cu creieri sub formă de calendar şi file, bifînd, realizînd, îndeplinind, MATERIALIZÎND totul în jurul lor

mama&Copilul

2010-01-26T15:51:00.004+02:00

Femeile au la gît medalioane cu orele de somn ale Copilului, cele mai norocoase au medalioane cu cristalele tetraedrice şi dodecaedrice din laptele de sîn pur, plin cu anticorpi de cuarţ, mamele se plimbă cu cărucioarele în timp ce bijuteriile atîrnă în ger peste gegicile groase de fîş. Se privesc unele pe altele în tăcere şi-n mojarul retinei mărunţesc fin oxizii zgribuliţi care se desprind de pe bijuteriile nobile navigînd prin aerul îngheţat, pentru a stabili care le este conductibilitatea electrică, eroică şi maternă. Doar roţile scîrţîie şi confruntarea alunecă asemeni vagoanelor pe mulurile imprimate pe zăpadă. Cînd femeile se intersectează, trecînd una pe lîngă cealaltă, medalioanele de la gît produc scîntei de lumină cu vîrful tăios care rănesc receptorii sensibili pînă cînd intensitatea depăşeşte pragul radiaţiei feminine şi se face mov de ciudă. Cînd mama cu Copilul care doarme noaptea cea mai lungă iese învingătoare, sub privirile fascinate şi umile ale celorlalte, restul bijuteriilor se sparg şi orele de somn chinuite şi perlele false din lapte praf se desprind din ghearele de aur şi argint, rămînînd pauvresitele plutitoare prin aer, dîrdîind în rochiţe de ninsoare. Cu pruncii agăţaţi la gît, cu sloiuri uriaşe în ochi, mămicuţele fug spre caselor lor

2010-01-22T22:05:00.003+02:00

Cît sunt de obosită.
Rînd nou
Cît sunt de obosită. Aş vrea o noapte întreagă să se scurgă în mine şi să mă umplu de somn aşa cum nivelul apei înghite într-un ritm complet surd pereţii cu fontă din cadă, să acopere somnul călcîiele, genunchii, burta, capul meu aşa cum volumul corpurilor umane acoperă zgîrie norii şi clădirile, şi metrourile şi lifturile dintr-un oraş aglomerat. Aşa cum apa se tîrîie pe crestele dintr-o pădure inundată. Să înghit o noapte cu totul aşa cum ai înghiţi un pui întreg sau un măr sau o pîine. Noaptea e plină de vise aşa cum e plină miriştea de cioturi, vise care mă zgîrie pe foiţele fine din creier, vise care mă amorţesc şi mă sperie, în fiecare noapte pentru mine se deschide o zonă densă şi încălcită prin care trebuie să răzbat cu un copil în braţe, în care sunete de carusel se amestecă cu paşii elastici ai unor animale odioase cu blana din sîrma de curăţat sticlele verzi, animale care rînjesc cu danturi perfecte şi umane şi care încearcă să se strecoare prin crăpătura unei uşi pe care o susţin cu greutate, să năvălească într-un hol pe care eu încerc să îl păzesc, în care se scurg trei camere separate şi-n care diferite cupluri învaţă să facă dragoste, un bătrîn cu părul alb tuns foarte scurt şi o tipă cu sînii mici, o bătrînă înaltă care iese în cămasă de noapte pe pragul camerei, şi un tînăr cu o tînără pe patul în care dormeam cînd eram mică. o zonă densă şi încîlcită în care peste sînii albi cu lapte coboară umbrele dintr-o uzină lungă şi neagră, cu schelăria dintr-un fier negru sclipitor, c-un piedestal şi trepte ducînd spre un altar la Intrare, trepte pe care se înalţă statura înfricoşătoare şi năucitoare a unui bărbat îmbrăcat cu haine de piele, o uzină în care dospesc cărbuni, privirea acestui bărbat care face din respiraţiile calde ţurţuri de frică, dar care totuşi nu poate să îşi manifeste adevărata natură, adică trebuie să se înfrîneze şi atunci prietenii mei din vis îl pun la încercare trîntindu-se în umerii lui; şi care la trezire mă face să tremur pentru că în minte îmi vine că l-am visat pe dracu; mă trezesc din visele dureroase scîncetele copilului meu, pe care l-aş înghiţi ca să stea cuminte înăuntru. Să-mi ţină de cald, să acopere cu pălmuţele lui dacă s-ar putea locurile prin care intră coşmarurile astea şi-n locul lor să visez ursuleţi şi furnici de pluş, cartonaşe cu prieteni necuvîntători, norişori şi răţuşte galbene. să îl înghit şi să dormim amîndoi nopţi venite unele după altele fără pauză, pînă cînd m-aş trezi cu ochii atît de limpezi, cu privirea atît de tăioasă că irisul ar scîrţîi la fiecare clipire

Piele

2010-01-20T11:00:00.008+02:00

Mă uit în oglindă şi îmi frec pielea obrajilor pînă cînd din obraji se ridică aburi pînă cînd cusutura pielii se desface şi din ea ies obrajii de sticlă peste care două picături desfăcute la repezeală din corneea transparentă se prăbuşesc ca doi clopoţei. Îmi frec pielea obrajilor pînă cînd pielea începe să fie netedă ca o tulpină de floare închisă într-o sticlă de parfum; pînă cînd din piele se ridică firicele de praf care se depun pe sticla aburită şi atunci mă apuc să desenez cuvîntul tăcoare, îmi frec pielea obrajilor pînă cînd din obraji pocnesc bujori de roşeaţă şi atunci îmi tîrîi genele foarte lungi de-a lungul pielii ca şi cum ar fi fluturi cu piele de polen; pînă cînd amprentele se lipesc de corpusculi Meissner şi celule Merkel, şi buricele degetelor devin drepte ca unghiile; pînă cînd epiderma se subţiază în fire subţiri şi dulci care se răsucesc pe inele ca o vată pe băţ; pînă cînd încep să se vadă rădăcinile unor plante care n-au reuşit niciodată să înflorească în afară, pînă cînd fagocite profesioniste înghit bulgării de pămînt şi omizile; şi pînă cînd pielea fetei din oglindă nu devine incredibil de frumoasă şi melanina de dedesupt nu devine tăioasă ca un gheţus de iarnă nu mă opresc. pînă cînd cusutura pielii nu coboară pe gît, pe burtă, pe picioare, pe călcîie, şi pînă cînd despicătura nu se încheie într-o culoare foarte transparentă ca suprafaţa unui corp de iluminat nu mă opresc. pînă cînd ziua nu-şi dă drumul în noapte nu mă opresc

Încăpere mică

2010-01-11T23:26:00.001+02:00

Nu te saturi să priveşti pe geam, prin carnea tare a păsării tale tăcute, pelicana albă care ţi se deschide in faţa ochilor, cu aripi crescute din fructul idehiscent, pieptul, dincolo de care eşti tu mereu, mereu neclintită, izbindu-te uşor şi impercetibil de granițe invizibile lăsate să zacă cu pliuri grele de cortină, răzbind în cele din urmă. răăzbind în liniştea gîndurilor, gînduri sub formă de siluete ascutiţe în formă de suliţe, veşnicile arme de atac păzind lumea pornită spre tine. ea, cu existenţa ei deplină şi nesfîrşită şi continuă si potrivită, tu, foarte foarte joasă, coborată, găsindu-ţi orientarea prin vocile cunoscuţilor tăi, grupate în stoluri de păsărele fragile care se cuibăresc în pieptul pelicanei fără ca exorbitanta creatură să simtă...

Jurnal de burd

2010-01-06T16:32:00.004+02:00

In timpul sarcinii am purtat o aţă roşie la încheietura mîinii stîngi, probabil c-am legat-o din întîmplare dar după aia mi-a fost frică s-o mai iau jos. S-au adunat încetişor scame gri la nodul aţei, m-am gîndit că aşa se contabilizează primejdiile trecute. Pur şi simplu aveam încredere în ea, io eram o fată însărcinată şi trebuia să fiu bine păzită. Luni seara cînd m-am ridicat în picioare ca să testăm, oare chiar...şi apa din burta mea a început să se prelingă pe pulpe în jos am zis că nu-i posibil, nuuu-i posibil; păi şi cum te gîndeai, jeni, să stai cu sarcina în braţe la nesfîrşit? măcar încă două săptămîni. Şi mi s-a făcut foarte frică, că nu se mai putea Amîna, nu puteam să fug, să evit, să mă lungesc în pat şi să mă culc, trebuia să mă duc mai departe, adică să mă încalţ, să cobor scările, să-mi pun poşeta pe umăr, eram deja aşa ostenită. Unde erau toate femeile mame să mă conducă, să îmi ureze drum bun şi să mă îmbărbăteze? Să ne ţinem cu toate de mînă. În casă, toate lucrurile se îngrămădeau în faţa mea, tastele telefonului erau înţepenite, valiza pregătită era de negăsit, hăinuţele lui îmi fugeau printre degete, ajungeam cu greu la baie. Umblam prin casă ca o raţă cu un prosop gros, de pluş între picioare. Cînd m-am aşezat în cadă să mă spăl au început să îmi clănţăne dinţii în gură de frică, mi-am zis rugăciunile şi încercam din tot sufletul să fiu curajoasă, să mă gîndesc că mă duc după copilul meu. Dar ştiu prea bine că atunci îmi era frică pentru mine, mă duceam după el singură. Cel mai ciudat era că nu puteam să cred, după atîtea luni de sentiment grozav de nerăbdare şi exerciţii de nereuşită imaginaţie în care încercam să dau înfăţisare unei posibilităţi, unei burţi umflate, că acum începea adevărata călătorie spre mica fiinţă vie. Mi se părea aşa incredibil, io, jeni, să am un copil, în locul valurilor să existe mutre şi ochi, şi mînuţe, să îl văd cu ochii meu încît mă gîndeam că pur şi simplu o să mor pe parcursul sarcinii. N-am murit, oricum. Şi totuşi, şi totuşi nu reuşeam să cred că se întîmplă, că mai întîi trebuie să trec toate etapele medicale, perfuzia, dilatarea, durerea. Pe drumul spre clinică îl ţineam strîns de mînă pe S şi mă gîndeam cît de incredibil este ca la întoarcere vom fi trei în loc de 2. E năucitor gîndul asta, cum o fiinţa se naşte din nimic, cum nu e şi apoi brusc e. Năucitor bruscul acesta. Adică e fascinant, să Faci un copil.
Deşi eram însoţită eu tot aveam senzaţia că sigur călătoresc singură, sunt desculţă, într-o cămaşă de noapte şi parcurg pe jos cei 55 de kilometri pînă la sala de operaţie. Aşa trebuie. În sala de operaţie era foarte alb şi sticlos, picioarele mele dîrdîite de frică erau mov, părul ciufulit. Şi cum stăteam acolo aşezată cu fundul pe masa de operaţie şi cu picioarele pe un scăunel am început să plîng că nu ştiam cum altfel să le ţin piept, doctorilor, asistentei, anestezistei, copilului. Am simţit o înţepătură şi apoi valuri groase de căldură au început să coboare spre picioare. Picioarele au devenit grele şi mi-a venit să rîd cînd doctorii le-au fixat în poziţia bună de parcă erau nişte cotlete. Au început să meşterească la burta tincturată, dar eu am simţit că ceva nu e bine, nu reuşeam să respir, să intre aer în pieptul meu, mă duceam la fund, am zis că nu pot să respir, nu pot să respir, linişteşte-te, inspiră, expiră, nu reuşesc...am început să mă înec, şi m-am gîndit atunci că atîta mi-a fost, copilul meu oricum va fi scos în siguranţă, dar eu din păcate ajung pe fund. Şi nu mi-a fost frică, am rămas neclintită. Dar doctorul a pus medicament în perfuzie şi-n zeci de secunde eram iar uşoară, respiram. Ce bine era! N-a trecut mult şi-am auzit un scîncet înfundat, doamne sfinte, era copilul meu nescos de tot din uter. Apoi, la 10:35 a urlat de-a întregul, era şi el cu noi, Afară, pam pam

Bleah&wide

2010-01-02T10:35:00.005+02:00

Sunt cateva lucruri pentru care n-ar merita vreodata sa te imparti cu cineva. Si mai bine s-ar declansa sistemul automat de zavoare si incuietori din capul pana in calcaiele tale, securizarea cu otel. Bucatele mici, foarte ascutite care raman infipte si nu poate nimeni sa le scoata. Si aceste cateva lucruri pocitanite ies din Tine (mai precis din MINE), excrescente si cioturi. bleah, dragul meu, din scoarta in scoarta

Acustick

2009-12-29T16:25:00.007+02:00

Stau în balcon fumînd, şi tot ce-i în afară are o prezentă foarte, foarte fermă, cauciucurile dacilor, opelurilor, fordurilor, tocurile unei fetiţe pe caldarîm, ferestrele caselor, aleile, mortarul de pe ziduri, totul e extrem de crud şi dintr-odată în toate aceste Obiecte încep să bată clopote, clopote peste clopote în fetiţe, în schimbătoarele de viteză, în rame, în cristalinul ochilor, în aburii de frig

Lacrimiile

2009-12-27T12:38:00.002+02:00

După ce am umplut cu plîns ochii de pluş mi-am innodat din mîini foarte lungi coșărci pe care le-am ținut sus si cand i-am închis ochii s-au strîns, s-au strîîîns, şi din ei s-au făcut două băltoace mici si sărate in care siluetele lacrimilor mele au înotat fără coadă; după aia am privit mai atent şi am văzut că se poate vedea, se poate vedeaaa prin băltoace, că pe fundul lor stau ferestre cu ochiuri pătrățoase în care pielea gri a lacrimilor se vede în reflexii strălucitoare; după aia m-am gîndit să beau băltoacele cu peştişori, ca să inchid ferestrele, să nu se mai poată vedea. Lacrimile, sărate sau nesărate nu fac gîl gîl ci pur şi simplu se lipesc cu scheletele lor mici pe cerul gurii. Şi m-am uitat în oglindă să văd dacă înțepăturile lor uşoare sîngerează şi atunci în cerul gurii mele scheletele îşi depuneau miile de icre transparente, atunci m-am speriat şi am închis repede gurița

2009-12-15T16:16:00.005+02:00

A murit tatăl lui Gabi. Ce frumoasă e securişca asta care taie o lume în două! Poate de partea cealaltă tăişul e mult mai limpede şi transparent decît cel împlîntat în partea noastră, unde e foarte întuneric şi întunericul astă sare instant în gît şi înnoadă goluri peste goluri. Şi e genul de gol ascuţit, care sîngerează înăuntru, omul ajunge aşa de greu la el. E foarte ciudat sentimentul de amărăciune, că nu pleacă, că nu e fragmentat, cred că asta e foarte dureros la el, continuitatea. E foarte aiurea să-ţi fie milă şi să stai cu mîinile, cu vorbele, cu afecţiunea în faţa unui trup mort. Încercarea de-a fi alături e bună, io cred că e foarte bună, dar suferinţa trebuie să conducă întreg cortegiu. Un om drag care-a murit pleacă foarte foarte greu. Gabi nu poate s-o întindă, ea trebuie să stea pînă la capăt. Draga mea Găbiţă
Uneori mi-e dor de tata, dragul meu tată şi pe care l-am uitat de parcă numai prezentul ăsta trebuie să conteze. Însă tata e viu şi lui îi place felul ăsta în care se simte briza vieţii şi toate preţurile pe care le-a plătit pentru călătoria lui. Mama a rămas pe mal, am rămas şi eu s-o ţin de mînă, e foarte greu să alegi, dar uneori alegi partea vătămată, aşa ca un fel de protest pe care numai un copil, oricît de bătrîn ar fi şi copilul, îl poate ridica împotriva părintelui care alege altă casă, altă viaţă. Asta este, prietenia mea cu tata s-a sfîrşit, contează doar că omul de azi e foarte diferit de cel de atunci, asta face să doară mai puţin. Dar bine că trăieşte, că poate să-mi fie ciudă pe el, bine că-i Aici...

Trigul

2009-11-30T16:20:00.004+02:00

Frigul se fisura pe spatele meu
dungi albe şi negre de tigru se apucau din senin să-mi apară sub bluza gri foarte foarte subţire,
şi blana vărgată se mişca cînd într-o parte cînd într-alta
şi dintr-o dată medalionului negru, lipit fără frînghie pe mijocul spatelui ca un pistrui sau ca o lentilă,
îi creştea o tulpină tîrîtoare foarte lungă care pătrundea pe neaşteptate în cutia ceasornicului toracic, şi după o vreme respiraţiile apoase rodeau, plesneau,
lăsînd să iasă mugurii verzi cu codiţe ticăitoare, uite aşa am aflat că timpul e o floare cu muşchi care creşte sacadat înăuntru,
o floare palpitantă care are oase si mici cranii prin petale, care are frunze cu cheiţe şi rotiţe ce se învîrt permanent ca să le îngălbenească cu exactitate,
timpul e-o floare care la urmă ne cade pe piept,

şi începea şi această limbă de onix să se încline cînd într-o parte cînd în alta, se apuca să scoată sunete alarmante,
să-i apară sub bluza mea gri foarte foarte subţire un cioc strălucitor, matlasat de pasăre neagră
care începea să-mi pigulească din firele de suspine legate la un loc
ca-ntr-un bucheţel de flori,
şi să mă facă să mă gîdil uşor pe pielea fisurată cu model arahnoidian.
După aia îmi era şi mai frig şi îi strigam ciocului
"gîdilă-mă şi mai tare şi mai tare",
din cauza efortului ciocul de onix începea să se fisureze,
nu ştiam pe cine să rog să vină şi să-i ia locul,
ca să se uite înăuntru
să-mi descrie ce se întîmplă,
cineva curajos care să funcţioneze ca o lentilă din carne şi oase