După plîns buzele sunt uscate. Sunt atît de uscate, că dacă le zgîrii cu vîrful dinților, scot zgomote ca și cum le-ar rupe niște ațe. Mă joc așa cu ele minute în șir. După aia le umezesc cu vîrful limbii dar pata de salivă se stinge repede, ca un vîrf de apă pe o piatră caldă. Sunt obosită și caut puțin loc să mă desfășor, cobor privirea în piept. Lănțișorul și cruciulița ard pe piept ca o lumînare. Ceara curge pe pistruii de soare, atunci soarele se trezeste din nou la viață. Cruciulița caldă face o adîncitură în piele, o cutiuță lungă și dreptunghiulară, extrem de îngustă, se deschide în piept. Încerc să îmi bag vîrful degetelor în ea dar e așa de îngustă că nu îmi încape decît luciul unghiilor. Din carte citesc mereu pagina dreaptă, jos în colț, acolo e locul cel mai potrivit de ațintit privirea cînd ești abătut. Pieptul mănîncă în continuare ceară caldă pe pîine. Peste cutiuță e bună o folie de fereastră rece, trasă ca un celofan. Respirațiile se lipesc ca niște buline de paracetamol pe pereții pieptului pe dinăuntru. Bulinele mă fac să ațipesc. Mi se fac pleoapele grele, ca niște șindrile. Pieptul s-a umplut deja de parafină și cărbune, pe coaste se preling șuvițe subțiri, sîrmulițe de ceară