tag:blogger.com,1999:blog-82640600753187555682024-02-22T21:15:05.528+02:00Scrisu lui jeniactjeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.comBlogger213125tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-41774802025865882932015-01-27T14:48:00.001+02:002015-01-27T14:54:51.819+02:00<span style="-webkit-text-size-adjust: auto; background-color: rgba(255, 255, 255, 0);">În această cameră părul nu mai strălucește de disperare. Dar pe îngeraș tot îl îmbrac și îl dezbrac în fiecare zi. Și casc cîteodată larg gura și parcă sunt dată cu stupoare în gură. Și-l bag în gură cu totul pentru că de pupat nu pot să-l pup. Și oricît aș construi la îndepărtarea mea de disperare, singura care mi se formează în gură e o țestoasă. O țestoasă grosolană care pînă la urmă coboară din gură. Care face lucruri în locul meu. Strînge un copil mic în brațe. Se urcă pe îngeraș. Pregătește mîncarea. Și îmi vine să o împing cu mîinile, să o dau la o parte. Dar nu reușesc. Oricît am încercat. Trebuie să se care singură. În timpul ăsta mă întind în pat ca pe-un animal urît mirositor și închid ochii. Înghit în sec, fără să fiu transpirată. Parcă au toți haine umede pe ei. Îi duc dintr-un loc într-altu, în brațele cu rufe de pus la întins. </span>jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-24904039811765125742014-12-29T23:30:00.001+02:002014-12-29T23:35:02.669+02:00Acuma rîdem, ne cad din piept bănuți. Împodobim pămîntul.jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-90289204725141184002014-07-19T17:29:00.001+03:002014-07-19T17:29:47.453+03:00<span style="-webkit-text-size-adjust: auto; background-color: rgba(255, 255, 255, 0);">Răritura din piept prin care pătrunde lumina. Mă țin de coaste ca și cum m-aș ține de o cămașă descheiată. Uite cît sunt de frumoasă pe dinăuntru. </span>jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-45309029880632689352014-07-17T10:40:00.001+03:002014-07-17T10:41:01.796+03:00<span style="-webkit-text-size-adjust: auto; background-color: rgba(255, 255, 255, 0);">Asta e tăcerea tăcerilor. Să îți umble un crocodil mic prin gură. Ai crede că sunt dusă cu pluta, dar mie imi place cum mișună și îmi roade limba. Îmi place cum îmi roade crocodilul ăsta mic cît o unghie limba. Cred că îl am de cînd eram mică. Cînd am găsit în iarbă un cercel mic de aur, m-am pricopsit și cu unealta asta mică de lovire. Cine găsește în iarbă un obiect din aur și-un animal atît de periculos? </span>jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-15301791326302722442014-07-12T11:35:00.001+03:002014-07-13T09:20:25.413+03:00<span style="-webkit-text-size-adjust: auto; background-color: rgba(255, 255, 255, 0);">O pasăre de argint lucește în cameră. Pasărea lucește peste tot. Îmi lucește în gură, pe unghii, în cap.</span>jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-25450132288090573272014-07-11T19:50:00.001+03:002014-07-11T20:06:08.088+03:00<span style="-webkit-text-size-adjust: auto; background-color: rgba(255, 255, 255, 0);">Depresia e sunetul pe care îl face corpul meu în timp ce se deplasează prin casă. Nu înțeleg nimic altceva decît sunetele pe care le produc obiectele. Îmi văd mîinile care manipulează lucrurile, o sticluță, o lingură care se înfige în laptele praf al Irinei. Depresia e sunetul laptelui praf. </span><div><span style="-webkit-text-size-adjust: auto; background-color: rgba(255, 255, 255, 0);">Umblu, umblu, mă deplasez. Sunt în mișcarea mișcărilor, dar în capul meu e iar iepurele mort. Stau între jucării, nemișcată, dar în capul meu nu e loc decît pentru bucata uriasă de carne care se tot repetă. Să ia cineva bucata asta de carne. Să oprească cineva animalul ăsta mort din fața ochilor.</span></div><div><span style="-webkit-text-size-adjust: auto; background-color: rgba(255, 255, 255, 0);">Se face brusc liniște. Depresia e să se facă brusc liniște, după liniște, nu după zgomot. Să se oprească brusc ceva deja oprit. Nu îmi pierd mințile. Sunt aici, de mînă cu ele, suntem surorile surorilor. </span></div><div><span style="-webkit-text-size-adjust: auto; background-color: rgba(255, 255, 255, 0);">Depresia e atunci cînd au rămas doar obiectele. Cînd refuză să se unească și să formeze un ansamblu viu, în care să se poată trăi omenește. Depresia e atunci cînd cuvertura e grosolană. Și nu te vezi decît prin mîinile cu care o manevrezi cu atenție. </span></div><div><span style="-webkit-text-size-adjust: auto; background-color: rgba(255, 255, 255, 0);">Nu mai departe de cameră aștept zilele frumoase, when a teddy bear is a nice teddy bear, nu o percepție mecanică. Cînd lumea înconjurătoare e întreagă, ca o coroniță. Camera e singura posibilitate de care sunt în stare, în ea aștept să-mi treacă. Aștept, ca o persoană moartă, hainele moarte să treacă.</span></div>jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-90057429908554414602013-06-12T14:21:00.001+03:002013-06-12T14:21:05.608+03:00<span class="Apple-style-span" style="-webkit-tap-highlight-color: rgba(26, 26, 26, 0.296875); -webkit-composition-fill-color: rgba(175, 192, 227, 0.230469); -webkit-composition-frame-color: rgba(77, 128, 180, 0.230469); ">Mănînc o linguriță de zahăr. Mănînc o fetiță de zahăr. Ronțăi între dinți pantofii cu baretă și panglicile, șosetele albe. Aș vrea să mănînc la nesfîrșit obiectele din zahăr, dar încep să am febră în cerul gurii. Pe peretele din fața mea sunt lipite trei animale împăiate, o vulpe, un cîine și un iepure. Peretele prins adînc în jurul cozilor blănoase e o potcoavă albă. Prin ochiul lor uscat iese întunericul și împunge ca un băț. Mi-e greață, zahărul mi-a ajuns deja în încheieturi și în umeri, se simte ca săculeții cu nisip ud. Mă bag în lacul rece, pînă la gît. Țin cartea sus în aer, să nu se ude. Cîteva picături depășesc cercul de apă și se întind pe parchet. Udă o șosetă albastră. Șoseta de miercuri. Doar eu și peștele lucios rezistăm în apa aceasta atît de rece. Îl simt cînd corpul lui drastic, ca o cupă de escavator, vrea să îmi treacă printre picioare și atunci trebuie să îl împing ușor să se îndepărteze.</span>jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-66547516684171018762013-04-18T10:26:00.001+03:002013-05-16T12:09:52.010+03:00E frig. Stau aşa nemişcată zile întregi, uite cum lumina albă se depune încet de parcă ar cădea dintr-o mare țesătorie. Încep în sfîrșit să semăn cu covoraşul țesut din vis, împletit din tulpini, flori și insecte moi de mohair. Acest frig e strălucitor și rece ca zăpada din burta ursului polar. Degetele mi le mișc acum ca pe niste săbii, ele sunt armura mea mică cu care se înțeapă zăpada. Răceala înaintează și mîinile aţipite se răsucesc în jurul ei ca pe-o suveică. Straturile de lumină sunt din ce în ce mai grele, ca un pardesiu, ca o lădiță cu pămînt negru îndesat cu tulpini, ca organele cauciucate din păpuși, mirosind deja a lîniță. O păpușă în care te întinzi tu, inspirînd în nări pielea de mohair și cauciuc, întins vreme îndelungată ca să-ți albești scheletul, greu ca un castel.jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-76830367006153090802013-04-15T11:01:00.001+03:002013-04-18T10:23:05.305+03:00Lucim. Ne ţinem de mînuţă. Bălţile de ploaie sunt aşa de sticloase că le desprindem una cîte una şi le aşezăm în straturi ca pe staniolurile de la bomboane. Lustruiţi încontinuu înaintăm pe pămîntul ud, subţire şi rotund ca un tubuleţ de mină 0.5. Plin de rîme şi tije. Trecători acoperiţi încet de smoala neagră şi caldă care se prelinge din păsări minuscule. În corpul meu un trandafir uriaş, cît un băiat, care se freacă de mîini şi picioare ca o haină îmblănită. În jur, cîteva panglici subțiri de sînge. jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-58560777736643221842012-09-27T15:32:00.000+03:002012-09-27T15:32:38.275+03:00Stai să pun hainele în dulap şi mă împuşti după aia, bine?! Am căzut secerată toată dimineaţa, la un moment dat m-am întins un pic in pat că mă durea capul de-a binelea, desenele animate ies din ecran şi-acuză dureri şi ameţeală. Iertare! Eduard face ravagii cu mitraliera lui cu laser. E scursă viaţa din toţi pereţii şi toate canapelele, puşcărite toate periuţele şi pernele, mangustele, Pinnochio, Odilon Redon, cărţile, tot. Ura! Stăm în pat cu Ciopîrţilă, iar printre ruine, uite ce de mai lumină duce-n cîrcă o albină!<i> </i>Din cînd în cînd Eduard mai saltă puşca în aer, atunci urmează seria neîntreruptă şi lungimea foarte îngustă de undă. Înăuntrul camerei şi procesul de producere a luminii de către organismele vii.<br />
<br />
Duminică, la ţară, eu si Eduard cu pantofiorii nostri de lac pe drumul înmuiat de ploaie. Copacii, lucerna, nucile verzi, untdelemnul şi mătasea, muşuroaie, dealurile, cupole peste cupole, cu liniştea lor de scoarţă terestră. Apoi brusc, cîteva rafale de mitralieră găurind liniştea! Încercînd apoi distraţi să astupăm spărturile cu tabletele de paracetamol pe care le avem prin buzunare, şi eşuînd. Luînd-o la fugă, de mînă, murind de frică, rîzînd în hohote, pierzînd spicul şi batistele albe. Cuprinse acum din toate părţile de frunzuliţe, rîme şi pămînt moale. Departe, în maşina gonind, stratul ei de emulsie sensibil la lumină străpungînd adînc oasele<br />
<br />
<br />
<br />jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-81247859974708288572012-09-15T12:45:00.000+03:002012-09-26T20:33:43.672+03:00<br />
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<span class="Apple-style-span" style="font-family: inherit;">Cînd m-am trezit aveam o frunzuliţă de aur pe limbă. Am ronţăit-o ca pe-o mască de oxigen, cranţ cranţ. </span></div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<span class="Apple-style-span" style="font-family: inherit;"><br /></span></div>
</div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<span class="Apple-style-span" style="font-family: inherit;">Eduard spune "cînt pe pisică" </span>şi<span class="Apple-style-span" style="font-family: inherit;"> în timpul ăsta bate uşor cu degetele pe spinarea slab</span>ă<span class="Apple-style-span" style="font-family: inherit;">. </span></div>
</div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<br /></div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<span class="Apple-style-span" style="font-family: inherit;">M-am tuns iar. Ajunsese departe num</span>ărătoarea părului, avea multe cifre, asa că într-o bună zi m-am întors acasă cu părul de-o cifră. Dar Eduard s-a supărat. A zis că am <i>p</i>ă<i>r de prinţ</i>. Să mă spăl pe cap ca să se facă iar de prinţesă.</div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<br /></div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
Am mîncat foarte mulţi cai fini de tracţiune. Sunt destul de mici şi i-am mîncat mai mult din inerţie. Dar într-o zi mi-am simţit burta, picioarele, mîinile întărite.</div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<br /></div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
In cadă. Frec copacul de plastilină din talpă cu periuţa. Rămîne în locul lui o gaură în care îndes spumă.<br />
<br />
E relaxantă doar o parte a corpului şi înlăturat restul. Cînd citesc ies în evidenţă unghiile şi degetele şi atunci creatura şi măruntaiele trebuie să se îngrămădească vii în nişte unghii cu lac. </div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<span class="Apple-style-span" style="font-family: inherit;"></span></div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<span class="Apple-style-span" style="font-family: inherit;"><br /></span></div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
La cinci jumatate dimineaţa aerul de-afară e rece şi subţire ca secundarul din oţel inoxidabil. Stau în răcoare si ţin noaptea pe cap ca pe-o coroniţă. O vrabie îşi dă drumul din copac iar creanga se întinde în urma ei de parcă curge dintr-un tub de gel. Gîndurile sunt subţiri ca acul, atîta se poate, o împunsătură în dreptul imaginilor care se perindă.<br />
<br />
<span class="Apple-style-span" style="font-family: inherit;">Cîteodată văd în oglindă vîrsta care mă aşteaptă. În loc să mă supere, mă înveseleşte. Pare că e altcineva în fracţiunea aia de secundă, dintotdeauna mi-am dorit să se vadă ceva diferit în oglindă.</span></div>
</div>
<div>
<div style="margin-bottom: 0px; margin-left: 0px; margin-right: 0px; margin-top: 0px;">
<span class="Apple-style-span" style="font-family: inherit;"></span><br />
<br />
Încercînd să apuc cu mîinile <i>Aici se deschide, </i>scris pe spate, ca pe feliuţele de brînză topită înfoliate, nimeresc o coastă, trasă pînă la capăt probabil n-ar mai putea mînca nimeni corpul.<br />
<br />
E curios un copil mic să sforăie. Cînd totuşi o face, sforăitul lui pare că iese dintr-un bănuţ sau un ac cu aţă. </div>
</div>
jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-20985804582080717572011-10-29T14:40:00.000+03:002011-10-29T14:40:31.184+03:00Nai, nai naaaiUnele zile sunt din hîrtie parfumată, îți vine să stai drept în fața lor sau să le ții în mînă ca pe un afiș și să le inspiri, să pătrundă un punctișor de hîrtie parfumată în corp, un punctișor salvator care mai apoi, în zile întunecate să licurească în secretjeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com9tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-69315313712086909422011-09-03T22:56:00.001+03:002011-09-03T22:57:09.922+03:00Rezistența materialelorSorbind pînza de lumină din colțul camerei pupilele se desprind și pîlpînd prin aer ca doi peștișori urcă spre floarea țesută, nimic nu se clintește în cameră, lucrurile deși nemaivăzute nu se cutremură, nici nu se prăbușesc ca grămezile de nisip, atît doar că poate ele își descoperă rana caldă din mijloc, atîta doar că poate în poneiul de pluș începe să trăiască în sfîrșit un bondar, și în teancul de cărți să se formeze o piersică, și-n piersică cenușă vulcanică, lungindu-se în aer pupilele adună în jurul lor urme de aer adormit și fosile de oxigen care pe suprafața translucidă de vedere se reflectă ca niște ochi de pisică, spre această nouă posibilitate se îndreaptă surprizele din lucruri, iese la iveală pelicula subțire de sticlă din păianjen și bănuții purpurii din ochii de girafă de plastic, bărcuțele lucioase adună lava din rîsul în hohote și mîinile întinse mozaicate. După o vreme lucrurile nemaivăzute se scaldă și mai ciudat, bondarul naște o focă și dulăpiorul de haine se umple cu bulgărași de smalț, și pietrele lipsă din inel cu pînză freatică, după o vreme din cameră e nevoie să se desfacă o cameră mai mică, pereții ei se desprind din pereții mai mari și camera mică aproape o umple, lasă un culoar împrejur, o coadă de așteptare se formează, lucrurile și rana lor caldă se îngrămădesc să intre și rezistența lor mult îndurată să se dizolve și foca să se desfacă în sfîrșit sub formă de ațe și bondarul să lumineze cu fibre de sticlă, teancul de cărți să decoreze un petic de melanină pe suprafața petelor de girafă, și mereu mereu noi camere vor trebui să se desfacă, infinitatea de rezistențe încuiate să plesnească, și fiecare lăcățel care se formează cu o eliberare proaspătă să aibă unde să aștepte, culoarele dintre camere să rămînă goale și desfășurate ca dintr-o bobină să poată alcătui floarea și șirul neobosit de colțurijeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com12tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-35420181470601457382011-08-31T23:58:00.001+03:002011-09-02T00:39:17.021+03:00Io cînd ieșeam afară nu voiam să tremur ca un firicel, voiam să-mi cadă o frunză prin corp, legănat stînga, legănat dreapta. Io cînd ieșeam afară nu voiam să ticăie frunzele, și nici întunericul să-și prevălească burta ca o plasă peste copaci și blocurile frapante, io voiam să-mi intre un licurici în frunte. Nu voiam să mă apuce visele în picioarele goale, io ieșeam afară ca să sfarm din aer niște roci. Nu ca să mi se facă limba mică în gură și să nu pot striga după ajutor, io ieșeam să plantez ace de albină. Și cerul se făcea roșu cinabru și norii se deșirau sub formă de scînteieri pe care păsări somnoroase le înghițeau fără să se gîndească la nimic și cu capetele lor ca niște pietricele prețioase coborau aproape de pămînt ca să li se desprindă aripile, și cerul se făcea verde și frunzele se deșirau sub formă de deșert și-n mijlocul nopții deșertul mirosea a levănțică, adunîndu-se în delușoare pe pămînt, fără să bată vreun vînt, păreau cupe de înghețată. Nu voiam să mă apuce deșertul așa că-mi făcea curaj și-mi dădeam drumul în întuneric călcînd pe cupele de înghețată doar ca să văd cum se prăpădesc ca niște bule de săpun și ceva dedesupt de pămînt le suge, păreau că trec prin pămînt sub pămînt, pîcîind. Așteptam cu respirația la gură să mi se prăpădească și mie tălpile, să intre prin pămînt ca un tăiș de cuțit care se pierde într-un pepene, dar frica mă ridica iar la locul meu de unde puteam privi cum animăluțele nopții mișună sub cer fără să se uite în sus și cum împrăștierea din cer se descarcă în fața lor printr-o sîrmă de circ, într-un șir ferofluid și ele se avîntă cu toate pe sîrma cerului fără să se gîndească la nimic, iar cînd șirul lor se pierdea în întuneric îmi dădeam iar drumul ca să le urmăresc cît e cerul de lungjeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-8112581391600065392011-08-28T23:37:00.005+03:002011-08-28T23:45:16.108+03:00Boabe de sticlăCînd mi se deșira mîna și din ea mărgelele curgeau pe jos știam că trebuie să caut fîșia ta de umăr, să îmi așez acolo mîna știind că umărul înșiră mîna, că umărul tău oprește mărgelele și mîna mea poate iar să apuce. Pe jos se risipeau lucruri făcute, lucruri de toată ziua, într-o mărgea se rostogoleau papuceii spălați în chiuvetă cu periuța verde, o mărgea conținea mangustele și cheița cu care le deschideam ca să mă ascund, erau pe jos multe gesturi pe care le făceam cu plăcere, într-o mărgea se rostogolea talc, într-o mărgea erau ticsite țesături din bumbac alb, într-o mărgea era distracția cînd tu spuneai ceva și mie îmi plăcea să mă șochez în joacă, într-una unt și cașcaval. Se auzeau clinchetele lor mici, se rostogoleau pe parchet pleoapele mulate pe globul umed, și genunchii lustruiți, cădea în spațiul dintre stinghii mirosul lucios de carte, stăteam nemișcată ca să se înfășoare în ghips mărgelele deșirate și auzeam cum se rostogolesc buzele rujate și părul pieptănat după un covor sau intră sub pat plăcuța de aer de pe un deget arătător și amenințător. Îți mai întorceai capul și atunci eu făceam semn zîmbind că mai durează, apoi cînd reveneai îmi așezam fruntea pe spatele rece și fără să ai habar îmi dezlipeam ácele galben arămii, le dezlipeam încet și nu simțeai, nu simțeai pentru că la început nu doare, cădeau direct înăuntru ca niște plicuri de scrisori, făceam așa ca să înceapă odată să-mi pară rău și să trec la revanșare, <i>S, vreau să mă revanșez</i>, și odată începută părerea de rău să mă descotoresesc de gest, oricum era un gest la întîmplare, și părerea de rău să restabilească totul și să aducă un nor în locul ácelor, să am fruntea pufoasă, de parc-ar fi căptușită cu un strat de spumă de ras. Știam că mă pot baza pe tine, dar mie îmi era dor de propriul umăr de ghips, voiam să am propriul umăr de ghips, să nu sun la soneria de pe spatele tău ca să trebuiască să zic, să zic, ce să zic, așa și pe dincolo, oricum, acum soneria se cerea folosită iar în degetul de pe sonerie se forma deja descurajare și retragere, mă gîndeam să fac o listă cu toate retragerile mele chiar din mijlocul acțiunii, așa sunt eu de cînd mă știu îi ziceam încet spatelui tău arămiu, mă retrag în timp ce fac un pas în față, am un zid mic în piciorul din față, și o energie care se evaporă fix cînd sorb din priviri, atunci te întorceai de parcă soneria se transforma în clopot tocmai pentru aceste cuvinte, știam că orice aș fi zis mai departe clopotele rămîneau, că urmau să rămînă acolo pentru toate cuvintele, oricît de bine le alegeam, clopotele nu mai dispăreau, de-asta se deșiră mîna pentru că nu se poate deșira capul, ziceam la final în cinstea clopotului cel mare. Cînd ți se încălzea spatele știam că ácele trecuseră cu bine și drept răsplată, prindeam avîntjeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-59949897968435880422011-08-23T22:13:00.000+03:002011-08-23T22:13:02.783+03:00Zimbrul de cretăDin mînă se ridică un perete, e prăfos și cald, în degete coboară un zimbru de cretă. Sub imensa încărcătură, fiecare deget e o fisură ușor de pisat, un animăluț alb e șlefuit înăuntru de frică. Să te lingi pe degete ar însemna să lingi un pilon de șira spinării. Din degetul pisat coboară zimbrul cretă și se zbate pe limbă, zimbrul se desface în săgeți cît un picior de furnică, gura e tolbă de furnici. Se deschide, și cîte-o furnică e expulzată cu viteză în te miri cine, cade te miri cine, se prăbușește te miri cine răpus de-o săgeată furnică cu două aripioare încordate și lustruite. Restul furnicilor sunt împinse înapoi, peste noapte capetele lor sunt înmuiate în apă, iar apoi fiecare furnica e cufundată mai departe în pirotehnie. Dimineața mănîncă stronțiu pe pîine, gura e o cămăruță fosforescentă. Cînd deschid gura mea frapantă, ziua acționează ca o flacără de gaz și capetele de furnică strălucesc în te miri cine. Degetele se întăresc la loc și animalul șlefuit se lipește pe buze<br />
<br />
jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-84701492207911607102011-08-23T21:47:00.000+03:002011-08-23T21:47:12.251+03:00Sîrmă în surdinăMă uit la cuvertura portocalie de pe canapea, nimic nu se întîmplă. Capul se uită la cuvertură, burta se uită la cuvertură, genunchii se uită. Milioane de cusături se înșiruie și pătrund în vedere, acolo se depun ac și ață peste ac și ață pînă cînd pupila e o gogoașă uriașă plină de oțel gri și ață portocalie. În locul cuverturii rămîne gol. Nu mă pot uita la gol. Închid ochii și tot ce rămîne pe dinafară e supt instantaneu într-o liniuță, întreruptă în dreptul capului. O liniuță infinită în stînga, o liniuță infinită în dreaptajeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-65667223114505938802011-08-23T20:30:00.008+03:002011-08-23T22:33:23.895+03:00Înfățișări foarte exacte, ca ale mele, bătăi de inimă foarte exacte, ca ale mele, au rămas în urmă, cochilii goale în stratul enorm, din grăunțe fine pe vecie. Au căzut din mine, s-au desprins ca-ntr-un șir progresie matematică, au căzut mulaje avînd ochii mei și capul meu și burta mea și încă și azi se afundă ușor în stratul enorm, de grăunțe fine pe vecie. Înfățișare cu mine rîzînd și călătorind 300 de km și ajungînd noaptea la o casă cu etaj se afundă ușor și acum în pămînțel alb. Nu mai e carne înăuntru, e doar conturul unei carcase dure care continuă să se îndepărteze. Cum spunea cineva, că pînă la urmă ajunge să fie identic <i>Ce mi se întîmplă</i> cu <i>Ce nu mi se întîmplă</i>, identic <i>Ce n-aud </i>cu <i>Ce aud</i>. În pămînțel alb <i>să fiu bucuroasă</i> ajunge să se confunde cu<i> să nu fiu bucuroas</i>ă,<i> am plîns</i> se confundă cu <i>n-am plîns deloc</i>, etc, etc. Ar trebui non stop, fără oprire, ca să conteze. Că dacă nu, care e diferența dintre carcasa goală și cea de acum? Cea de acum s-a stins, în întuneric strălucește una noua, nu mai, s-a stins. Întregul se împarte în bucăți care apar în perioade distincte, se întîmplă că acum sunt subțire ca o foiță și am plămîni groși cît un rînd de creion, și rinichi milimetrici care elimină substanțe dăunătoare milimetrice tocmai fiindcă în întuneric acea bucățică și acei 300 de km nu mai pot etc, etc<br />
<br />
jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-34622514680547698822011-08-14T16:20:00.000+03:002011-08-14T16:20:06.553+03:00Corpuri de iluminatE plină casa de ștechere și cabluri de lumină, îl învăț pe eduard cum să umble în vîrful picioarelor și să ocolească bălțile fierbinți de lumină, în călcăie avem deja o tijă, o șlefuire care se înalță în corp, ca o tulpină de neon dintr-un pămînt cu bulgărași strălucind roșu oranj. Umblăm de mînuță prin casă, ne prefacem că e uriașă și că îl căutăm pe S, avem în corpușoare flori magnetice rupte din panouri publicitare, cu polenul lor care se depune pe pereții de cuvă ai corpului sub formă de aluminiu pulbere. Capetele noastre conțin medalioane cu fire de iarbă și insecte galvanizate, sudate în foițe subțiri de argint. Degetele noastre sunt plăcuțe semiconductoare, meșterim la cutia de televizor de parcă e lada cu jucării. De pe piept cruciulița e alungată ca o foiță de aur. În cruciuliță pieptul e adus mereu în centru. Cînd ne îmbrățișăm o căldură radioactivă se desprinde, din cap sunt expulzați snopi de cuarț și arcuri, așa îmbrățișarea călătorește spre propria-i estompare, cum ar spune cineva. Snopii au o viteză atît de mare încît destramă tot ce le iese în cale, hainele puse la uscat, uscatul, perdeaua, frunzele de afară, afară, capul unei doamne, doamna, îmbrățișarea destramă o pietricică încălzită la soare, îl destramă pe soarejeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com5tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-12877267437248557732011-08-09T14:28:00.000+03:002011-08-09T14:28:38.359+03:00Sub tălpi parchetul lucește. Din tălpi picură din cînd în cînd cîte-o firmitură de pămînt, firmitura alunecă pe luciu ca o boabă de mercur. În ochi e o scînteie, ea face să se rotească irisul. Irisul se mișcă în ochi ca o rotiță de ceas, ca o roată de moară. Ea fărîmițează obiectele din jurul ochiului ca apoi ochiul să le poată mesteca. Spița leagă obiectele de butucul din cap, și apoi lucrurile merg în cap. Funcționează, cu alte cuvinte. Altfel ar fi îngrozitor, groaza segmentelor lustruite cu ceară, groaza spațiilor dintre segmentele lustruite cu ceară, groaza piciorului cu șosetă. Nu se întîmplă așa, moara fărîmițează lemnul, ceara, șoseta, groaza. La gît stă o omidă. Sub omidă pielea lucește. Multitudinea de piciorușe se leagănă, un vînt se pornește în cameră. Acest vînt nu merge în cap. El rămîne mereu afară, așteaptă la intrarea în cap. În vînt intră din cînd în cînd cîte-o firmiturăjeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-82560386425028858042011-08-03T14:36:00.006+03:002011-08-04T13:33:17.444+03:00După plîns buzele sunt uscate. Sunt atît de uscate, că dacă le zgîrii cu vîrful dinților, scot zgomote ca și cum le-ar rupe niște ațe. Mă joc așa cu ele minute în șir. După aia le umezesc cu vîrful limbii dar pata de salivă se stinge repede, ca un vîrf de apă pe o piatră caldă. Sunt obosită și caut puțin loc să mă desfășor, cobor privirea în piept. Lănțișorul și cruciulița ard pe piept ca o lumînare. Ceara curge pe pistruii de soare, atunci soarele se trezeste din nou la viață. Cruciulița caldă face o adîncitură în piele, o cutiuță lungă și dreptunghiulară, extrem de îngustă, se deschide în piept. Încerc să îmi bag vîrful degetelor în ea dar e așa de îngustă că nu îmi încape decît luciul unghiilor. Din carte citesc mereu pagina dreaptă, jos în colț, acolo e locul cel mai potrivit de ațintit privirea cînd ești abătut. Pieptul mănîncă în continuare ceară caldă pe pîine. Peste cutiuță e bună o folie de fereastră rece, trasă ca un celofan. Respirațiile se lipesc ca niște buline de paracetamol pe pereții pieptului pe dinăuntru. Bulinele mă fac să ațipesc. Mi se fac pleoapele grele, ca niște șindrile. Pieptul s-a umplut deja de parafină și cărbune, pe coaste se preling șuvițe subțiri, sîrmulițe de cearăjeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-32981822399008081042011-07-23T22:31:00.000+03:002011-07-23T22:31:07.958+03:00<i>Rîîîîndunica așaaa zboarăăă iar eu trag zmeul de sfoară!</i> Cam la nivelul acesta sunt. Am trecut cu bine de bastonașe, urechi de măgăruș și pete de cerneală, de prieteni fără grai, acuma cînt. Știu și povestea cu mînzul, <i>era odată un mînz miiiic și vesel, alergaaaa, săreaaa și zbura de dimineața pînă searaaaa</i>. Așa și eu, alerg, zburd de dimineața pînă seara. Sper să-mi revin, deocamdată nu pot să scriu compuneri decît folosind cuvintele din cărțile cartonate, pisoiaș, mînz, căldărușă, cum rîde leul <i>HA HA HA, ce poate să facă un șoricel micuț ca tine??</i> Peste cap plouă mărunt, țîc, țîc, țîc. Mai țîrîie cu chiu cu vai cîte-o frază științifică. Pe care o repet de multe ori cu religiozitate pînă o învăț pe de rost, că dacă numai cu atît rămîn de-acum încolo. Tremur ca șoricelul și zic <i>poate și eu îți voi fi de ajutor cîndva! </i>În timpul ăsta,<i> maaaaaaaaaaaama la plăcinte faceee, bunicuța lînă toarceeee. </i>Acestea fiind spuse, să revin la ale mele, în tăcerejeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-81589089052228442682011-06-12T14:12:00.000+03:002011-06-12T14:12:00.620+03:00Stau în fața ferestrei, pe parchet în bule de culori îmi picură mîna. A umplut parchetul de citoplasmă marca sam francis, a umplut parchetul de osmoză. Aștept cureaua de lumină, privesc nemișcată prin tunelul de nimic din fereastră pînă cînd burghiul din aer rece provoacă în pieptul din sticlă groasă un foramen, un orificiu lustruit ca o bombă, să intre aerul rece înăuntru și plămînii să înghețe. Să pornească plămînii dîrdîiți un zbor înăuntru, tîrșîit, ca și cum afară s-ar forța să zboare o casă sau o masă, foarte aproape de pămînt, gata oricînd să se răstoarne. Așa zbor eu din plămîni, pe dinăuntru, foarte aproape de pămînt, gata oricînd. Cureaua de lumină e subțire cît un firicel de iarbă, și se depune foiță cu foiță în jurul mijloculuijeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com3tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-39961919099954422772011-06-01T00:33:00.010+03:002011-06-01T00:41:50.749+03:00Și peste mai ce?Am purtat un pumn de căluți în palmă dar apoi s-a întîmplat ceva și m-am gîndit că nu mai vreau să-i țin, că i-am ținut atîta vreme așa crezînd că ei vor căra galopul pe nesimțite, așa cum ți-ar arunca în vîrful picioarelor cineva străin gunoiul, că va urca pe șeile lor cărămidă cu cărămidă ananghia, m-am gîndit că poți fugi stînd pe loc, cu un pumn plin de tremurici cu copite. Dar eu am obosit în unele oboseli, oboseala mi-a ajuns pînă la genele de oboseală. Așa că scriu normal și apoi maschez, ca să nu zic alb pe negru, uite fix sub alb și negru stau de fapt adevăratele mele cuvinte, cele care ies pe gura de dinăuntru, dar ce păcat, uite cum se scrie peste și cum nu zic, <i>zi, jeni</i>, și sub jeni stă numele meu adevărat și tot așa și sub tot așa doare ceva, ce oare. Așa că m-am ridicat, cu spatele spre cei neobosiți și am aruncat un pumn de căluți pe ei. Erau atît de supărați cu ale lor că n-au simțit copitele mici și alunecoase, n-au simțit coamele mici și mătăsoase, n-au simțit nimic. Am ajuns acasă, m-am descălțat, și apoi am aruncat un pumn de căluți în încălțări, să-mi amintesc strîngerile de inimă cînd voi gîndi să revin. Eram neliniștită așa că m-am apucat să adun de prin casă, m-am mișcat repede ca să nu am timp decît de adunat și să nu se înghesuie nimic altceva între mine și adunat, am apucat obiectele aruncate prin casă, am strîns de pe masă, am spălat vasele, apoi mi-am recuperat pumnul de căluți din locul unde-i lăsasem, că doar nu poți face ordine cu o mînă, apoi am aruncat un pumn peste vasele spălate, peste teancul de gesturi identice din fiecare zi, și peste mai ce. Peste ceea ce e numai al tău și cauzează Enormul. Peste picăturile care zdrăngăne, peste singurătate, peste rădăcinile în care nu coboară nimic niciodată, ci doar iese. Peste dorința de-a spune ca să se vadă și de-asta să treacă. Dar apoi am aruncat un pumn de căluți peste liniștea din camera mică, și înainte să apropii ușa ca să păstrez liniștea, am văzut ceva tare frumos, căluții au ieșit la iveală, pluteau prin cameră de parcă erau baloane de iribal care nu se spărgeau, care nu se spărgeau. Nu se spărgeau peste tot, nu se spărgeau peste cărțile cu prieteni fără grai, nu se spărgeau peste dinozauri, peste popice, peste șosetuțe, peste ștrampi, peste cuburi, peste șinele de tren, peste Eduard. Am crăpat înapoi ușa, puțin, cît să-mi încapă o mînă, am vrut să nu se spargă puțin nici peste ceva de-al meujeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com6tag:blogger.com,1999:blog-8264060075318755568.post-4485260793571333962011-05-27T15:17:00.000+03:002011-05-27T15:17:30.927+03:00Închis-deschisNe-am întîlnit și statul nostru de atunci a fost părticica, lustruită și frumos mirositoare, am folosit-o apoi ca să completăm atîtea și atîtea ce n-au mers, n-a mers vorbitul, am pus părticica pe vorbit și s-a potolit nemersul. Nu vedeam bine, vedeam foarte greșit. Mergea panica de minune, îmi vinea să strîng fedeleș lucrurile din viața <i>m</i>, să fac un mănunchi din ele și mănunchiul să-l țin în brațe, pentru toate eventualitățile. Că ele m-au luat pe nepregătite de cîteva ori, că dacă aveam mănunchiul deja bine făcut m-aș fi apărat mai potrivit. Dar așa, cu lucrurile risipite n-am știut pe care lucru să-l apuc ca să mă apăr, și care lucru apără mai bine, și...Nu știam că părticica se punea și pe nesimțite, că trebuiau multe straturi de văzut greșit și cîteva întîmplări greșite ca să dau de pelicula subțire și transparentă care să se îngrijească de nemersul din viața <i>m</i>. Și să-l facă de zi cu zi. No longer izbucnitor. Și ce mult mi-am dorit să fi fost a mea de la început, să n-o fi smuls din coclauri. Urmele de acolo nu trec niciodată. Ce trist. Timpul a trecut, m-am mai împuternicit dar și părticica a crescut pentru că nemersul cînd apărea se purta foarte periculos, se întîmpla mai rar, dar era asurzitor și atunci ne puneam părticica pe urechi. <i>Repede, pune-ți părticica pe urechi</i> voiam să zic, dar nu ziceam. Sau poate mi se zicea, dar nu auzeam. De frică și oboseală n-o dezlipeam imediat și rămîneam pentru o vreme închisă, mă purtam de parcă toate proviziile pentru supraviețuire erau închise cu mine înăuntru. Apoi cînd o dezlipeam, eram vioaie și mă repezeam la <i>t</i> și la lume pentru că vă auzeați așa frumos. Și știam atunci, în gînd, că îmi voi pune iar părticica pe urechi, că așa determin lucrurile să meargă pentru <i>m</i>jeniacthttp://www.blogger.com/profile/08992221823636305124noreply@blogger.com5