Introducere.

Introducere.

When me they fly, I am the wings (Emerson)

Daca vor sa fuga de mine, eu sunt aripile

marți

Jorge Luis Borges Coşmarul - de Tudora Şandru-Mehedinti



mi-a placut mult articolul asta sau discurs la o conferinta sau orice o fi el sau borges:
(sublinierile cu negru imi apartin si ma atrag)

"Visele sunt genul; coşmarul, specia. Voi vorbi despre vise şi, mai apoi, despre coşmaruri.
Am recitit zile astea cărţi de psihologie. M-am simţit deosebit de dezamăgit. În toate se vorbea de instrumentele sau de temele viselor (voi putea justifica acest cuvânt mai departe) şi nu se vorbea, cum aş fi dorit eu, de cât de uimitor, de straniu e faptul de a visa.
Astfel, într-o carte de psihologie pe care o apreciez mult, The Mind of Man, de Gustav Spiller, se spunea că visele corespund planului inferior al activităţii mentale - eu cred că este o eroare - şi se vorbea de incoerenţele, de lipsa de legătură a plăsmuirilor din vise. Vreau să-l amintesc pe Groussac cu al său admirabil studiu (ce bine ar fi să-l pot evoca şi repeta aici!) Printre vise. La sfârşitul acestui studiu, aflat în Voiajul intelectual, în volumul al doilea, cred, Groussac susţine că e uimitor că în fiecare dimineaţă ne trezim zdraveni la cap - sau relativ zdraveni, să spunem - după ce am trecut prin zona aceea de umbre, prin acele labirinturi de vise.
Examinarea viselor presupune o dificultate deosebită. Nu putem examina visele direct. Putem vorbi de amintirea viselor. Şi este posibil ca amintirea viselor să nu fie în legătură nemijlocită cu visele. Un mare scriitor din secolul al XVIII-lea, Sir Thomas Browne, credea că amintirea noastră despre vise e mai săracă decât splendida realitate. Alţii, în schimb, consideră că înfrumuseţăm visele: dacă credem că visele sunt o operă de ficţiune (eu cred că aşa este), se prea poate să continuăm să inventăm în momentul trezirii şi când, mai apoi, le povestim. Îmi amintesc acum de cartea lui Dunne, An Experiment with Time. Nu sunt de acord cu teoria lui, care este însă atât de frumoasă încât merită să fie evocată. Dar înainte, pentru a o simplifica (sar de la o carte la alta, amintirile mele sunt superioare gândurilor mele), vreau să menţionez importanta carte a lui Boeţiu, De consolatione philosophiae, pe care de bună seamă Dante a citit-o sau recitit-o, aşa cum a citit sau recitit toată literatura Evului Mediu. Boeţiu, numit ultimul roman, senatorul Boeţiu, îşi imaginează un spectator la o cursă de cai.
Spectatorul se află la hipodrom şi vede, din tribună, caii şi startul, vicisitudinile cursei, finişul unuia dintre cai, totul succesiv. Însă Boeţiu îşi imaginează alt spectator. Acest alt spectator este spectator al spectatorului şi spectator al cursei: este, previzibil, Dumnezeu. Dumnezeu vede întreaga cursă, vede într-o singură clipă eternă, în eternitatea-i instantanee, startul, vicisitudinile, finişul. Vede totul dintr-o singură privire şi la fel vede întreaga istorie universală. În acest fel Boeţiu salvează cele două noţiuni: ideea de liber arbitru şi ideea de Providenţă. Aşa cum spectatorul vede întreaga cursă fără a o influenţa ( atât doar că o vede succesiv), Dumnezeu vede întreaga cursă, de la leagăn la mormânt. Nu influenţează actele noastre, noi acţionăm liber, dar Dumnezeu ştie deja - Dumnezeu ştie în acest moment, să spunem - destinul nostru final. Astfel vede Dumnezeu istoria universală, ceea ce se întâmplă cu istoria universală; vede toate acestea într-o singură splendidă, vertiginoasă clipă care este eternitatea.
Dunne este un scriitor englez din secolul acesta. Nu cunosc vreun titlu mai interesant decât cel al cărţii lui, Un experiment cu timpul. În ea îşi imaginează că fiecare dintre noi posedă un fel de modestă eternitate personală: de această modestă eternitate avem parte în fiecare noapte. La noapte vom dormi, la noapte vom visa că este miercuri. Şi vom visa ziua de miercuri şi ziua următoare, joi, poate şi ziua de vineri, poate şi pe cea de marţi... Fiecărui om îi este dată, odată cu visul, o mică eternitate personală care îi îngăduie să-şi vadă trecutul apropiat şi viitorul apropiat.
Cel care visează vede toate acestea dintr-o singură privire, tot aşa precum Dumnezeu, din vasta-i eternitate, vede întregul proces cosmic. Ce se întâmplă la trezire? Se întâmplă că, deoarece suntem obişnuiţi cu viaţa succesivă, dăm formă narativă visului nostru, dar visul nostru a fost multiplu şi a fost simultan.
Să vedem un exemplu foarte simplu. Să presupunem că eu visez un om, pur şi simplu, imaginea unui om (este vorba de un vis foarte sărac) şi apoi, imediat, visez imaginea unui copac. La trezire, pot da acestui vis atât de simplu o complexitate ce nu-i aparţine: mă pot gândi că am visat un om care se preface în copac, că era un copac. Schimb faptele, mă apuc să fabulez.
Nu ştiu exact ce se întâmplă în vise: nu-i imposibil ca în timpul viselor să ne aflăm în cer, să ne aflăm în infern, poate suntem cineva, cineva numit de Shakespeare the thing I am, "lucrul care sunt", poate suntem noi, poate suntem Divinitatea. Asta se uită la trezire. Nu putem examina din vise decât amintirea, biata lor amintire.
Am citit şi cartea lui Frazer, un scriitor extrem de ingenios, de bună seamă, dar şi foarte credul, căci pare a accepta tot ce îi povestesc călătorii. După Frazer, sălbaticii nu disting între starea de veghe şi somn. Pentru ei, visele sunt un episod al stării de veghe. Astfel, conform lui Frazer, sau conform călătorilor pe care i-a citit Frazer, un sălbatic visează că merge prin pădure şi omoară un leu; când se trezeşte, crede că sufletul i-a părăsit trupul şi că a omorât un leu în vis. Sau, dacă vrem să complicăm puţin mai mult lucrurile, putem presupune că a omorât visul unui leu. Toate acestea sunt posibile şi, bineînţeles, ideea respectivă despre sălbatici coincide cu ideea despre copii, care nu deosebesc prea bine starea de veghe de cea de somn.
Voi relata o amintire personală. Un nepot de-al meu, care pe atunci avea vreo cinci sau şase ani - datele mele sunt destul de failibile -, îmi povestea visele în fiecare dimineaţă. Mi-aduc aminte că, într-o dimineaţă ( el stătea pe podea), l-am întrebat ce visase. Ascultător, ştiindu-mi acest hobby, mi-a spus: "Azi noapte am visat că mă rătăcisem în pădure, mi-era frică, dar am ajuns într-un luminiş unde era o casă albă, din lemn, cu o scară de jur-împrejur şi cu trepte, ca un coridor, şi mai era şi o uşă, şi pe uşa aia ai ieşit tu". Se întrerupse pe neaşteptate şi adăugă: "Spune-mi, ce făceai în căsuţa aia?"
Pentru el, totul se desfăşura pe un singur plan, şi starea de veghe şi visul. Ceea ce ne duce la altă ipoteză, la ipoteza misticilor, la ipoteza metafizicienilor, ipoteza contrară care, totuşi, se confundă cu ea.
Pentru sălbatic sau pentru copil visele sunt un episod al stării de veghe, pentru poeţi şi mistici nu-i imposibil ca întreaga stare de veghe să fie un vis. Aşa spune, într-un mod sec şi laconic, Calderón : viaţa e vis. Şi o spune, cu o imagine, Shakespeare: "suntem plămădiţi din aceeaşi materie precum visele noastre"; şi o spune, extrem de frumos, poetul austriac Walter von der Vogelweide, care se întreabă (o voi spune mai întâi în germana mea proastă şi apoi în spaniola mea mai bună): Ist es mein Leben getraümt oder ist es wahr? "Mi-am visat oare viaţa, sau fost-a un vis?" Nu este sigur. Aceasta ne duce, fără îndoială, la solipsism; la bănuiala că există numai un visător şi că acest visător e fiecare dintre noi. Acest visător - fiind vorba de mine -, vă visează în momentul acesta pe dumneavoastră; visează sala aceasta şi conferinţa aceasta. Există un singur visător; acest visător visează tot procesul cosmic, visează toată istoria universală anterioară, îşi visează chiar şi copilăria, tinereţea. Este cu putinţă ca toate acestea să nu se fi petrecut: în acest moment el începe să existe, începe să viseze şi este fiecare dintre noi, nu noi, ci fiecare. În momentul acesta eu visez că ţin o conferinţă pe strada Charcas, că îmi caut temele - poate fără să le găsesc -, vă visez pe dumneavoastră, dar nu-i adevărat. Fiecare din dumneavoastră mă visează pe mine şi îi visează pe ceilalţi.
Avem aceste două fantezii: cea de a considera că visele fac parte din starea de veghe şi, cealaltă, splendidă, cea a poeţilor, de a considera că întreaga starea de veghe e un vis. Nu există diferenţe între cele două materii. Ideea ne duce la articolul lui Groussac: nu există diferenţe în activitatea noastră mentală. Putem fi treji, putem dormi şi visa, iar activitatea noastră mentală este aceeaşi. Şi citează întocmai cuvintele lui Shakespeare: "suntem plămădiţi din aceeaşi materie precum visele noastre".
Mai este o temă ce nu poate fi eludată: visele profetice. Ideea că visele corespund realităţii este proprie unei mentalităţi avansate, întrucât astăzi distingem cele două planuri.
Există un pasaj în Odiseea în care se vorbeşte de două porţi, cea de corn şi cea de fildeş. Pe cea de fildeş ajung la oameni visele înşelătoare, iar pe cea de corn, visele adevărate sau profetice. Şi există un pasaj în Eneida (un pasaj care a stârnit nenumărate comentarii): în cartea a noua, sau în a unsprezecea, nu sunt sigur, Enea coboară în Câmpiile Elizee, dincolo de Coloanele lui Hercule: discută cu marile umbre ale lui Ahile şi Tiresias; zăreşte umbra mamei sale, vrea s-o îmbrăţişeze şi nu poate pentru că este făcută din umbră; şi mai vede şi viitoarea măreţie a oraşului pe care-l va întemeia el. Îi vede pe Romulus şi Remus, câmpul şi, pe acest câmp, vede viitorul For Roman, viitoarea grandoare a Romei, grandoarea lui Augustus, vede întreaga grandoare imperială. Şi, după ce a văzut toate acestea, după ce a stat de vorbă cu contemporanii lui, care pentru Enea sunt oameni din viitor, se întoarce pe pământ. Atunci survine partea curioasă, care nu a fost bine explicată, cu excepţia unui comentator anonim care a crezut că a descoperit adevărul. Enea se întoarce pe poarta de fildeş şi nu pe cea de corn. De ce? Comentatorul ne spune de ce: pentru că într-adevăr nu ne aflăm în realitate. Pentru Vergiliu, lumea adevărată era poate lumea platonică, lumea arhetipurilor. Enea se întoarce pe poarta de fildeş, fiindcă intră în lumea viselor -, adică în ceea ce numim stare de veghe.
Ei bine, toate acestea sunt cu putinţă.
Ajungem acum la specie, la coşmar. Nu este de prisos să ne referim la numele coşmarului.
Numele spaniol nu este prea fericit. Diminutivul pare a-i slăbi forţa.1 În alte limbi numele sunt mai puternice. În greacă există cuvântul efialtes: Efialtes este demonul care inspiră coşmarul. În latină avem incubus. Incubul e diavolul care-l apasă pe cel care doarme şi-i inspiră coşmarul. În germană avem un cuvânt foarte ciudat: Alp, care ar putea însemna elf şi apăsarea elfului, aceeaşi idee a unui demon care inspiră coşmarul. Şi există un tablou, un tablou pe care De Quincey, unul din marii visători de coşmaruri din literatură, l-a văzut. Un tablou de Fussele sau Füssli (acesta era adevăratul său nume), pictor elveţian din secolul al XVIII-lea, intitulat The Nightmare, "Coşmarul". O fată stă şi doarme. Se trezeşte îngrozită fiindcă vede că pe pântece i s-a culcat un monstru, care e mic, negru şi malign. Monstrul acesta este coşmarul. Când Füssli a pictat tabloul avea în minte cuvântul Alp, apăsarea elfului.
Ajungem acum la cuvântul mai savant şi ambiguu, numele englez al coşmarului: the nightmare, care înseamnă pentru noi "iapa nopţii". Aşa l-a înţeles Shakespeare. Există un vers al lui care spune: I met the night mare "m-am întâlnit cu iapa nopţii". Se vede că îşi imaginează coşmarul ca pe o iapă. Mai este alt poem care spune în mod deliberat the nightmare and her nine foals "coşmarul şi cei nouă mânji ai săi", unde, de asemenea, este văzut ca o iapă.
Însă, conform etimologilor, rădăcina este diferită. Rădăcina ar fi night mare sau niht maere, demonul nopţii. Doctorul Johnson, în faimosul său dicţionar, afirmă că ar corespunde mitologiei nordice - mitologiei saxone, am spune noi -, care consideră coşmarul ca fiind produs de un demon, ceea ce s-ar potrivi, sau ar fi, poate, o traducere a acelui efialtes grec sau a cuvântului latin incubus.
Mai există altă interpretare ce ne poate fi de folos, care pune în legătură cuvântul englez nightmare cu Märchen, din germană. Märchen înseamnă fabulă, basm, ficţiune; aşadar, nightmare ar fi ficţiunea nopţii. Ei bine, faptul de a concepe nightmare ca "iapa nopţii" (este ceva teribil în această "iapă a nopţii") a fost un fel de dar pentru Victor Hugo. Hugo stăpânea engleza şi a scris o carte, din păcate uitată, despre Shakespeare. Într-una din poeziile lui, din Les contemplations, cred, vorbeşte despre le cheval noir de la nuit "calul negru al nopţii", coşmarul. Se gândea, de bună seamă, la cuvântul englez nightmare.
După ce am văzut aceste diverse etimologii, să arătăm că avem în franceză cuvântul cauchemar, legat, neîndoios, de acel nightmare englez. În toate etimologiile există o idee (voi reveni asupra ei) de sorginte demoniacă, ideea unui demon care stârneşte coşmarul. Cred că nu este vorba, pur şi simplu, de o superstiţie: cred că poate exista - şi o afirm cu deplină ingenuitate şi sinceritate - ceva adevărat în acest concept.
Să pătrundem în coşmar, în coşmaruri. Ale mele sunt veşnic aceleaşi. Aş zice că am două coşmaruri ce pot ajunge să se confunde. Am coşmarul cu labirintul, şi acesta se datorează, în parte, unei gravuri pe oţel pe care am văzut-o într-o carte franţuzească pe vremea copilăriei. În gravura aceea erau reprezentate cele şapte minuni ale lumii şi, printre ele, labirintul din Creta. Labirintul era un mare amfiteatru, un amfiteatru foarte înalt ( şi asta se vedea fiindcă era mai înalt decât chiparoşii şi decât oamenii din jur). În acest edificiu închis, de rău augur închis, erau crăpături. De copil credeam ( sau îmi închipui acum că credeam) că, de-aş avea o lupă destul de puternică, l-aş putea vedea, l-aş putea privi printr-una din crăpăturile gravurii, pe Minotaurul aflat în înfricoşătorul centru al labirintului.
Celălalt coşmar al meu este cel cu oglinda. Nu sunt diferite, căci ajung două oglinzi opuse pentru a construi un labirint. Mi-aduc aminte că văzusem în casa Dorei Alvear, din Belgrano, o încăpere circulară cu pereţii şi uşile din oglinzi, astfel încât cine intra acolo se afla în centrul unui labirint realmente infinit.
Veşnic visez labirinturi sau oglinzi. În visul cu oglinzi apare altă viziune, altă teroare a nopţilor mele, şi anume ideea de mască. Măştile m-au speriat întotdeauna. Am simţit, neîndoios, în copilărie că, dacă cineva folosea o mască, o făcea ca să ascundă ceva îngrozitor. Câteodată (acestea sunt coşmarurile mele cele mai cumplite) mă văd reflectat într-o oglindă, dar mă văd reflectat cu o mască. Mi-e frică să-mi smulg masca, pentru că mi-e frică să-mi văd adevăratul chip, pe care mi-l imaginez înfiorător. Poate fi vorba de lepră sau de sifilis sau de ceva mai oribil decât orice închipuire a mea.
O trăsătură ciudată a coşmarurilor mele, nu ştiu dacă dumneavoastră îmi împărtăşiţi părerea, este că au o topografie exactă. Eu, de pildă, visez întotdeauna anumite colţuri de stradă din Buenos Aires. Visez colţul străzii Laprida cu Arenales, sau cel al străzii Balcarce cu Chile. Ştiu exact unde mă aflu şi ştiu că trebuie să mă duc într-un loc undeva departe. În vis, aceste locuri au o topografie precisă, dar sunt complet diferite. Pot fi defileuri, pot fi mlaştini, pot fi junglă, nu contează: eu ştiu că mă aflu exact într-un anume colţ de stradă din Buenos Aires. Încerc să-mi găsesc drumul.
Oricum ar fi să fie, în coşmaruri nu imaginile sunt partea importantă. Partea importantă, aşa cum a descoperit Coleridge - hotărât lucru, astăzi citez poeţi -, este impresia lăsată de vise. Imaginile contează mai puţin, sunt efecte. Am spus încă de la început că citisem multe tratate de psihologie unde nu am găsit texte scrise de poeţi, care sunt capabile în mod special să aducă lumină.
Să vedem un text de Petroniu. Un vers al lui Petroniu citat de Addison. Spune că sufletul, când se eliberează de povara trupului, joacă. "Sufletul, fără trup, joacă." La rândul lui Góngora, într-un sonet, exprimă cu exactitate ideea că visele şi coşmarul, desigur, sunt ficţiuni, sunt creaţii literare:

Visul, făuritorul de imagini,
în teatrul său pe-aripi de vânt durat,
înveşmântează umbre-n chip măiestru.

Visul este o reprezentaţie. Ideea a fost reluată de Addison, la începutul secolului al XVIII-lea, într-un excelent articol publicat în revista The Spectator.
L-am menţionat pe Thomas Browne. Susţine că visele ne dau o idee despre excelenţa sufletului, căci sufletul s-a eliberat de trup şi se apucă să joace şi să viseze. Crede că sufletul se bucură de libertate. Iar Addison spune că, într-adevăr, când scapă de piedica trupului, sufletul îşi imaginează, şi-şi poate imagina cu o uşurinţă pe care nu o are de obicei în starea de veghe. Adaugă că, dintre toate operaţiile sufletului ( ale minţii, am spune acum, acum nu mai folosim cuvântul suflet), cea mai dificilă este născocirea. Totuşi, în vis născocim într-un chip atât de rapid că ne înşelăm gândirea cu ceea ce inventăm. Visăm că citim o carte şi adevărul e că inventăm fiecare cuvânt al cărţii, dar nu ne dăm seama şi-l luăm drept al altcuiva. Am observat în multe vise această acţiune premergătoare, această acţiune de pregătire a lucrurilor.
Îmi amintesc de un coşmar pe care l-am avut. S-a petrecut, ştiu bine, pe strada Serrano, cred că pe Serrano colţ cu Soler, numai că nu părea Serrano colţ cu Soler, priveliştea era foarte diferită: însă eu ştiam că se petrecea pe vechea stradă Serrano, din cartierul Palermo. Eram cu un prieten, un prieten pe care nu-l ştiu: îl vedeam şi era foarte schimbat. Nu-l văzusem niciodată la faţă, dar ştiam că faţa lui nu putea fi aceea. Era foarte schimbat, foarte trist. Chipul îi era marcat de zbucium, de boală, poate de vinovăţie. Îşi ţinea mâna dreaptă în haină (asta e important pentru vis). Nu-i puteam vedea mâna, pe care şi-o ascundea pe partea inimii. Atunci l-am îmbrăţişat, am simţit că avea nevoie să-l ajut: "Dar bine, bietul meu Cutare, ce ţi s-a întâmplat? Ce tare te-ai schimbat!" Mi-a răspuns: "Da, sunt foarte schimbat". Încetişor, şi-a scos mâna. Am putut vedea că era gheara unei păsări.
Ciudat este că de la bun început bărbatul îşi ţinea mâna ascunsă. Fără s-o ştiu, eu pregătisem această născocire: că bărbatul avea o gheară de pasăre şi că vedea cât de îngrozitor se schimbase, cât de cumplită îi era nefericirea, fiindcă se prefăcea treptat în pasăre. Se întâmplă şi în vise: suntem întrebaţi ceva şi nu ştim ce să răspundem, ni se dă răspunsul şi rămânem descumpăniţi. Răspunsul poate fi absurd, dar este exact în vis. Pregătiserăm totul. Ajung la concluzia, nu ştiu dacă ştiinţifică sau nu, că visele constituie activitatea estetică cea mai veche.
Ştim că şi animalele visează. Există versuri latineşti unde se vorbeşte de ogarul ce latră după iepurele pe care-l urmăreşte în vis. Am avea, prin urmare, în vise, cea mai veche dintre activităţile estetice; foarte ciudată fiindcă este de natură dramatică. Vreau să adaug ceea ce spune Addison (confirmându-l, fără s-o ştie, pe Góngora) despre vis, făuritor de imagini. Addison observă că în vis suntem teatrul, auditoriul, actorii, subiectul, cuvintele pe care le auzim. Facem totul într-un mod inconştient şi totul are o tărie a trăirii care nu există îndeobşte în realitate. Sunt oameni care au vise şterse, nesigure (cel puţin aşa îmi spun). Visele mele sunt foarte vivace.
Să ne întoarcem la Coleridge. Spune că nu interesează ce visăm, că visul caută explicaţii. Aduce un exemplu: apare aici un leu şi toţi ne înspăimântăm: spaima a fost pricinuită de imaginea leului. Sau altul: stau şi dorm, mă trezesc, văd că un animal s-a aşezat peste mine şi mi-e frică. Însă în vis se poate întâmpla dimpotrivă. Putem simţi apăsarea şi aceasta caută o explicaţie. Atunci eu, în chip absurd dar plin de vitalitate, visez că un sfinx s-a culcat peste mine. Sfinxul nu este cauza groazei, este o explicaţie a apăsării simţite. Coleridge adaugă că oameni care au fost înfricoşaţi de o falsă fantomă au înnebunit. Însă cineva care visează o fantomă se trezeşte şi, după câteva minute, sau câteva secunde, îşi poate regăsi liniştea."

Jung spune despre vise:


"Ele nu amagesc, nu mint, nu denatureaza sau retuseaza, ci anunta naiv ceea ce sunt si ceea ce gandesc. Sunt suparatoare si inselatoare numai pentru ca noi nu le intelegem. Ele nu intrebuinteaza nici un soi de de artificiu spre a disimula ceva, ci spun in felul lor, pe cat de limpede posibil, ceea ce alcatuieste continutul lor. Ne putem da seama si de ce sunt atat de specifice si de dificile: experienta arata, intr-adevar, ca ele se straduiesc mereu sa exprime ceea ce eul nu stie si nu pricepe"

Eu cred ca visele sunt simbolice, simbolice, simbolice
De ce sa nu fi visat mereu labirinturi si oglinzi acest Borges? Mie mi se pare ca i se potriveste, ca firea lui a fost mereu una multiplicatoare; el, un rationalist sub patronat Parmenide&paradoxuri logice, un ludic, un dilettante, el, cu inteligenta lui de sahist. l-au bantuit labirinturile si oglinzile si a creat un univers determinist
"
Si Borges, corporalul Borges, sentimentalul Borges, poate ca..."
"...sălbaticii nu disting între starea de veghe şi somn"-salbaticii nu disting intre starea de constienta si inconstienta. adica prima le lipseste, adica visele sunt calea spre subconstient. salbaticii nu au vise foarte sarace, in conditiile astea? in conditiile in care ei nu sunt dezmembrati, asa cum oamenii civilizati sunt?!
"...
visele corespund planului inferior al activităţii mentale"- si eu cred ca e o eroare
Faptul de a visa si de a intelege lucruri profunde din asta mi se pare si mie cel mai uimitor lucru din lumea asta. cel mai uimitor neputincios lucru, asa.
Daca nu crezi in vise si in puterea lor de a transmite ceea ce scapa constiintei si virtutilor si tehnologiei si planurilor si tocmelilor, atunci ele sunt neputincioase.
Asa ca da (ca asta cred si eu), visele sunt ceea ce suntem , dar nu pricepem.

4 comentarii:

rux ces spunea...

foxy, vazut-am poza de balerina asezata. degasiana putin.
dar acum altceva. un citat din my brother submarinic andrei c - "ingerii sint adevarate librarii specializate". musai de citit "mesi@" de andrei. fuga-fugutza.

rux ces spunea...

de fapt voiam sa-l completez pe andrei si sa adaug ca visele sint adevarate librarii specializate! dar am uitat si m-a luat citatul pe dinainte...

Anonim spunea...

ce porunca dragalasa, fuga-fugutza
pai bine, o sa citesc mesi@musai

si apropo de vise si librarii, cine spunea ca visul e cititul pe sarite dintr-o carte, in timp ce traitul e parcugerea normala, pagina de pagina? cineva spunea, oricum

balerina asezata...

rux ces spunea...

spunea Schopenhauer in "Lumea ca vointa si reprezentare". imi suna cunoscut de tot, dar nu am stiut totusi de unde, dar shamanul Kor de linga mine a stiut intr-o secunda.