Dintr-un jurnal

Cateodata mi se face frica si imi mut privirea repede. De la geamurile si copacii din fata balconului, de la peretele alb, repede inspre fragmente de Incredere, gasite dintr-un foc in toata incetineala, ca sa ma tina in brate, copacilor, dinspre voi vine? Bratele sunt invizibile pentru ca bratele cu oase si articulatii ma nelinistesc si mai tare, intre ele ar interveni doar timpul berechet sa mi se infatiseze intreaga. Si eu stiu ca nu as fi in stare sa ma vad captiva in asa ceva, da-mi drumul. Le prefer pe sfert, pe miiime, ma simt elastica, dar sunt bantuita. Vreau sa creez echilibru, formez reprezentari sa potoleasca afectele. Daca mi-e frica stau in picioare si caut in picioare locurile sigure din viata mea. Cateodata imi propun sa scap de prostii, desi ar trebui sa ma ajute ca stiu de ce mi-e frica. Sau poate s-ar spune atunci ca nu de acolo vine frica. Frica vine din nestiire si infundaturi, tonurile emotionale care prind bucati din piele si din inima, bataile ei in special, unde insereaza un graunte de plumb, sunt bucati de meteorit desprinse din bucata cea mare ce sta la fund. In capatul lumii luminoase stau cateva bucati si poate ca frica subita si invaluitoare care se simte odata cu inghititurile amigdalei e starea feminina a complexului de la fund. O inghit, nu ii dau drumul in exterior, sa se duca la vale si sa schimbe ceva, sa duca la vale ceva din cea care lupta cu frica. Sunt stari neparcurse pana la capat de ochiul critic, doar simtirea le reuseste, dar eu imi mut privirea repede, ma ridic de pe scaunul din balcon, inchid cartea, ma duc in bucatarie, beau paharul cu apa, si ma prefac ca sunt in stare de belle indiference. Simtirea e numai praf, gandirea e din pietre, merg asezate. Si bataile inimi bat, dar ele, noi stim, contin in plus o greutate. Un val din mare pe degetele mele.
Nelinistea e ticaloasa, as vrea sa fiu un bizon.