Introducere.

Introducere.

When me they fly, I am the wings (Emerson)

Daca vor sa fuga de mine, eu sunt aripile

vineri

Lier






Cand te intorci de undeva spui esentialul din prima, te intorci, adica revii unde ti-e locul. L-am tot intrebat pe Houdini, noi de ce nu ramanem in locul frumos in care ne aflam, de ce plecam din locul asta care ni se potriveste? Vai, vai, saracul loc unde mi-e locul. Nu am chef sa imi fie locul intr-un bloc urat, cu oameni urati. Eu vreau inapoi in Lier, un orasel mic din regiunea flamanda a Belgiei. Mi-a placut din prima, asa cum mie in general, ce imi place mult imi cam place din prima, ceva-ul special imi da ocazia sa imi revars toata gasca de fete entuziasmate pe care le port in mine inafara. E un oras mic, cu strazi mici, cu case mici, cu usi mici, cat mine de inalte (doamne, ce bine e sa ai despre ce scrie!), usile cat mine de inalte aveau nume de sfinti, prima data am crezut ca sunt numele celor ce locuiau dincolo de ele, dar se pare ca nu, erau numele sfintilor care ii vegheaza. Si e funny, sunt o gramada de sfinti veghind in Lier, e o concurenta mare, har Domnului catalogul religios e gros&milostiv. E o senzatie teribila, micsorimea unui oras. Oamenii stau laolalta, per ansamblu exista un fel de disponibilitate in soapta, sentimentul ca esti o fata mica si uriasa in acelasi timp, ia-l, e al tau. Si hotelul era mic, bineinteles cu angajatii zambitori si primitori de rigoare, ce bine ii face unui om sa il intampine in fiecare dimineata fetze de masa albe si imaculate, fetze devreme trezite si zambitoare, omului ii face bine sa fumeze in gradina cu aceeasi oameni gospodarind prin jur. Si ce mult rau ne fac zgarie norii nostri, ca ai cui sunt? Nu sunt ai lui Dumnezeu, mi-e clar. Zgarie norii si inaltimile din blocuri de betoane si ce-o mai fi ce provoaca alienarea citadinului.
Noi am reusit sa apartinem repede locului, intram fara sa ne verifice ori intampine cineva, ce firesc imi place sa intru in locuri lipsite de receptii (desi locul asta nu era lipsit, era totusi un hotel constiincios). Aveam o cheie, si cheia aia de camera de hotel, cu ditamai brelocul mi-a dat (mda, si cheia mi-a dat) un sentiment special, de proprietar. How strange. Nu era o cheie lejera, era o cheie grea. Noi aveam o camera acolo, o gradina, aveam mese si vin, un loc. Si locul locului era un breloc greu in geanta mea (ceva ca din fier argintiu).
Lierul e ca un oras de papusi, la sentimentul asta contribuie bine mersi si aspectul caselor, cum spuneam, si tencuiala lor facuta toata (am vrut sa zic fatada, dar cand zic fatada, eu ma gandesc la Freud si la fatzada visului) din caramizi mici, binevoitor si miniatural imbinate. E si cum constructorul acestui oras a planuit un oras cu o singura casa, o singura usa si o singura lume. Astfel, el a lucrat cu rabdare si cu atentie la singura casa care urma sa populeze orasul. Dar apoi a uitat, si a luat-o de la capat, in virtutea singurei lui meniri, a facut iar singura casa din oras, din nou, ma rog, nu din nou, a inceput singura casa din oras, atent la caramizile pentru infatisarea exterioara, atent la florile din gradina, la lemnul portii, la papusile sau jucarioarele simboluri agatate in felinare sau in geam sau mai stiu eu unde, singurul constructor din oras a facut singura casa din oras pana le-a facut pe majoritatea. Mi-a venit sa imi pandesc ochii dincolo de toate perdelele lor frumoase si dantelate, mi-a venit, din pacate, sa ma furisez cam dupa toate portile mici, mai ales dupa poarta care imi rezerva o pisica neagra, miorlaita. Si m-as fi asteptat sa gasesc oameni trecuti, mai putini tineri, dar armonizati, in Lier nu iti traiesti nebunia, in Lier doar potolirea, pacea.
In orasul constructorului am ajuns eu, eu cam obosita si surmenata, eu care inainte de orice plecare intru intr-o stare periculoasa, vreau sa zic nimic mai mult decat starea ciudata a dezorientarii, a fricii, si asa mai departe, lasa-ma pe mine deoparte acum. Am iesit din ea si m-am dus in gradina hotelului. E primul hotel cu gradina in care am dormit, o gradina cu verdeata si muzica clasica. Daca oamenii pe care i-am vazut in gradina, in Lier, pe malul raului sau pe poduri ar fi purtat la incheietura lor bratari albe din hartie, cu date de identificare pe ele, eu, cu a mea bratara la incheietura, nu m-as fi mirat deloc. Mi-a parut de atatea ori, in lumina unor fractiuni de secunde bine determinate in mintea mea, ca sunt intr-un centru de recreere psihica, intr-un oras sanatoriu ( nu suna bine, Blecher si corsete din ipsos), ca sunt intr-un oras aorta unei inimi cu fatzada de caramida. M-am vazut din afara de cateva ori si aveam aspectul unei paciente cuminte. Chelnerii erau inalti si cheli, imbracati in negru aveau grija de noi. Era atata liniste acolo cand oamenii vorbeau si beau vin ca ajungeai sa te trezesti gandind ca aproape ai uitat cum nu esti decat un spectator care inregistreaza constient sanatatea aceasta, de-a binelea asa trebuie sa fie, putin a fost. Houdini venea seara sa ma vada, sa ma ia in lumea care ne contine pe amandoi, se interesa de ce am facut in timpul zilei, ii spuneam ca am citit in gradina, ca am vizitat stradutele pline de labirinturi, de ce oare se leaga in felul asta puternic in mintea mea? Stradutele mici, marunte care se inchid unele pe altele, care se apropie atat de tare unele de altele pana permit impresia ca daca ajungi in centrul imbinarii subtile ceva se va intampla cu tine?! Mi-ar fi placut sa intalnesc acolo pe cineva, pe cineva batran si intelept cu care sa imi petrec ziua pana cand seara s-ar fi intors Houdini. Mi-ar fi placut sa mi se intample ceva iesit din comun, pana la urma mi s-a intamplat ditamai linistea. Asa ar trebui sa se urbanizeze normalitatea, daca lucrul asta e posibil, colonii de oameni normali. Oare de-aia mi se parea mie orasul miniatural? Vai, oare the speeding race man are o umbra mult mai inalta, ca-i mai gaunoasa?! Saracii oraseni, oameni bidimensionali, mrrr.
Am nevoie de ea si imi face Binele. Nu am intalnit pe nimeni special acolo, decat pe mine insami, linistita. E ceva atat de necesar, intim si fabulos in imaginea unei fete citind din carte intr-o gradina de hotel cu soarele apunand pe genunchi ori pe umeri, miscandu-se rar de pe un picior pe altul si vazandu-se clar din afara, ea vazandu-se clar din afara, ca imi vine sa tin ochii inchisi si mai departe randurile sa le scriu asa, cu ochii mei inchisi in fata cu soarele apunand pe genunchii ei. Trotuarul se imbina cu strada, masinile treceau la doua brate de pietoni, ce curios. Oras facut de copii mici, lor nu le este frica sa puna masinile la doua secunde de trotuar.
Foarte distractiv ca exista un Zimmer Tower cu 11 sau 12 ceasuri toate la un loc ghidate de un ceas principal, distractiv zau, in Lier nu te doare capul deloc de timp, el trece asa cum trebuie, nebagat in seama.
Gradina in care citeam dimineata si auzeam pasarile cantand (chiar se exista descrieri de astea!), lucrurile mici, cam cat inaltimea mea si strazile aproape inchizandu-se unele pe altele, asta mi-a ramas cel mai tare in minte. E un loc sa fugi de lume, daca lumea asta inseamna graba, treaba, business, transport in comun, demoni si birocratie. Dar, din pacate pentru mine?, eu nu cred ca asta e lumea. Cel putin nu lumea mea.
As putea sa ma fac vanzatoare intr-un magazin de ciocolata. Caci aici am dat peste cele mai cochete si dichisite magazinase de ciocolata, cu zeci de cosuri speciale pentru cele mai personificate forme de dulciuri posibile, cu cele mai serioase tejghele si vitrine si ornamente. Doamne, e culmea pretiozitatii un astfel de magazin. E un ritm de sarbatoare tainica, foarte discreta, un ritual minuscul intr-un oras minuscul. Auziti sarbatoarea cand vanzatoarea impacheteaza felurile de ciocolata intr-o cutie de hartie cartonata? Treaba voastra. Cosulete speciale, cutii rosii si panglici pentru ciocolata, prajitura in sine cu panglica, dios mio, am facut poze, cat de aristocrat fireasca sa fiu, hihi?! Aici, nu ma hotarasc cum sa spun, heh. Aici sau acolo? Aici am intalnit? Acolo am intalnit? Acolo mi-am amintit de papusa mea mica si buzele ei de portelan cu care atingea canitza de ceai de jucarie. M-a distrat intr-un fel! sa imi amintesc contactul ala, papusa mea fara chiloti si buzele ei atingand cescuta, rostind vorbe invizibile in cadrul discutiei noastre de prietene, exact poza aia, cand marginea se oprea in buzele ei mici si tari. Baiatul din preajma mea s-a jucat cu mine, doar ca buzele mele erau de-adevaratelea si isi inghiteau cu greu rasul. Si apoi, baiatul din preajma mea nu stia sa puna intrebarile firesti unei papuse. Pai daca papusa rade!
Si totusi mi-a fost dor, mi-a fost dor de R., de limba r., de sentimentul fie el si inselator, ca sufletul trebuie sa se exprime in romaneste ca sa il simt pana la capat (glumesc cu capatul), mi-a fost dor de mesmeea (blogul mesmeea), ce bine e cand ramai in urma si citesti 4-5-6 insemnari una dupa alta si ce misto e sa ajungi sa tii la oameni indepartati. Am apucat intr-o zi sa ma instalez intr-un scaun de birou si sa deschid pagini de net, sa citesc in fuga din vietile blog ale unor oameni pe care, se zice, nu ii cunosc. E ceva, nu spun ce pentru ca nu stiu, e ceva care imi spune mult mai multe aici, in locul meu, decat oriunde altundeva in lume. Poate nu am gresit cand am spus ca m-am intors.

Stiu, ca in mod firesc, nu ar mai trebui sa ma duc inapoi acolo. Sa ramana departe, eu sa nu il pierd.

*p.s.
Am inceput cu culorile si cu vopseaua de degete. Mi-am facut jurnal si am de gand sa colorez printre randuri.

2 comentarii:

rux ces spunea...

vinzatoare intr-un magazin de ciocolata?
de ce nu direct ciocolatier(a)?
miam-miam.

jeniact spunea...

ma cam deranja denumirea asta, magazin de ciocolata.
ciocolaterie e mult mai potrivit, desi suna a loterie


ciocolatiera, o grasutza si jumatate, are propria ei ciocolaterie, nu?
foarte bine, atunci