Introducere.

Introducere.

When me they fly, I am the wings (Emerson)

Daca vor sa fuga de mine, eu sunt aripile

duminică

Raci orbi

Cateodata mi-ar placea sa ma cheme Celia Jung. Sa ma duc undeva singura si sa stau acolo. Sa am mainile calde si sa ma asez in fata unei ferestre deschise in locul acela, sa ma gandesc la Dumnezeu. Sa imi zic rugaciunile cu mainile mele calde si sa ma simt protejata. Uneori, cand iti doresti foarte tare sa fii liber renunti sa mai dezbati. Inveti sa taci si atat. De fapt nu inveti sa taci, se intampla de la sine. E ceva ferm si stabil inauntrul tau, numai si numai al tau. Multe devin inutile. Pur si simplu. Stii ca poti sa le lasi sa innebuneasca, sa se sfarseasca. Cateodata mi-ar placea sa se intample un miracol, o schimbare esentiala. Sa nu mai stau cu frica in san, asteptand revenirea la normal. Ma gandesc putin- de ce trebuie sa fie cum e?! De cine depinde schimbarea, cine greseste. Si ce se poate face. Gata cu acest haos. Lasati-ma pe mine in pace, le urlu in gand. Va urasc, strig cu toata sinceritatea. Vreau sa scap de voi. Dar nu fugind, nu astupandu-mi urechile cand se intampla. Nu pot sa ma ascund, sa astept sa treaca. Stiu ca nu trece nimic niciodata. Dar ma linisteste teribil sa visez absurd si naiv: ca ma duc undeva si ca nimeni in afara de mine nu e in stare sa ajunga acolo. Acolo unde stiu eu ca lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie. Chiar exista o asezare cumsecade si fireasca, sunt sigura de asta. Exista un fel corect de-a face fata unor probleme, de-a privi viata. De a-i tine piept. De a intelege. Nu se poate sa fie totul o sfortare, o chinuiala alandala. Unii, lasi. Altii, victime. In urma lor cineva care stie toate aceste secrete ale lor, de victime si de lasi. De ipocriti, de labili. De victime cu comportament absurd. Cateodata mi-ar placea sa nu fim decat eu si S, sa ne lipim in pielea goala unul de celalalt, sa tacem, sa fim calzi, sa ne intelegem cu usurinta tinereasca, sa ne evaporam din cand in cand. Sa nu atarne niciun mort in capul meu, sa nu dau la o parte piedica vantului ca sa ma uit la mine. Sa respir zi de zi egoismul unei lumi formate din doi oameni. Cateodata ma simt foarte singura. Nu e nimeni in afara de mine, in afara gandurilor mele amarate sau vii se intinde un camp gol, de preferinta innoptat intr-un peisaj de iarna, cu copaci argintii, cu multa tacere. Dar nu mi-e frica, ma simt sanatoasa in mijlocul acestei singuratati, ma simt capabila sa o infrunt. Nu cer nimic, privesc in fata ceea ce mi se intampla si aceasta constiinta a mea imi da un elan care ma face bucuroasa ca un strajer, sau incremenita ca o stanca. Nu ma mai deznadajduieste ca altadata. Cateodata, cand sunt obosita, extenuata, imi spun sincer in gand ca poate sa se intample orice. Cat am crescut, ca sa simt sincer ca pot fi pregatita pentru asta. E un mare, mare avans. Eu si numai eu stiu ce inseamna. E o libertate, nu conteaza ca seamana a egoism, credinta mea ca ne putem disciplina da roade, ca putem fi pe viitor si nu numai ce suntem deja. Oamenii nu te pot dezamagi la nesfarsit, nu poti asista vesnic la neputinta lor. Mila devine luciditate la un moment dat, nu ramane din tine decat un martor inghetat, argintiu. Un element din peisajul de iarna, care nu mai scoate aburi. Asa le trebuie, daca nu inteleg nimic. Vulnerabilitatea te poate vari in cercul bolnavicios, ametind sa crezi ca esti unul si acelasi cu cercul, ca destinul e napraznic, ca suferinta e generala, ca tu esti Ei. Invartiti in propriile cercuri pana innebunesc cu nervi, pana cand s-a lasat seara de-a binelea, iar restul lumii vrea somn, vom merge la culcare. Cateodata mi-ar placea sa intalnesc un batran. El sa ma sfatuiasca. Sa imi spuna cum trebuie sa procedez. Sau sa visez acest batran care trebuie neaparat sa imi iasa in cale. Sa il imbratisez o ora intreaga, sa ii povestesc, sa plang in bratele lui, sa aud alte ganduri decat pe ale mele. Sa ii spun, ajuta-ma. Dar nu e decat liniste in camera mea, se aude muzica urcandu-se pe peretii degetelor mele ca niste firisoare de apa infiltrata. Vad aceste cuvinte rotunde, pline de muzica ca niste ciubere vara cu ploaie calda, ma vad pe mine scriind linistita. Eu sunt, cea care scrie, cea care are nevoie sa scrie ce apare aici. Se aud zgomote de lupte si cuceriri virtuale care imi fac bine, normale, baietesti, superficiale. Dar langa ele locuiesc eu in aceasta clipa, eu, care ma gandesc la toate acestea. Cineva sa cuprinda si aceasta semnificatie. Pe aceasta fata.
Zi de zi cu gandul ca ceva urat se poate intampla.
Sunt lucruri care se strica. Se crapa. Se fisureaza si nimic nu mai poate fi ca inainte. Am oroare de lucrurile care se strica. Mi se face rau la propriu. Gandul ca erau sanatoase, normale pana la momentul inutil al stricaciunii, imi da dureri de cap. Un sentiment de cumplita inutilitate nervoasa ma cuprinde. De ce mai luptam sa ingrijim, sa protejam cand lucrurile sunt atat de firave, cand se plaseaza cu atata usurinta in mijlocul pericolului. De ce fac pe nebunele, de ce nu lupta, de ce nu se trezesc din inconstientza. Mahnirea ca nu ai reactionat la timp, ca ai facut miscari gresite, ca ai provocat. O ordine ravasita. E impotriva firii. Si vreau sa dau timpul inapoi. Imi inchipui cum dau timpul inapoi. Vreau sa fie bine. E bine. Vreau sa vad unde s-a gresit, din ce punct incepand lucrurile s-au fisurat, s-au stricat de cap. Macar atat. In imaginatia mea lucrurile raman. Si nimic mai mult. Raman neschimbate, se imbina corect mai departe fara sa fi fost vreodata intrerupte, intr-o liniste de care nu e nimeni constient, si din care motiv devine perfecta, cea mai frumoasa. Si atunci, in imaginatia mea, regretul e inexistent, laolalta cu privirea inutila, spanzurata. Privirea mea e vie, pentru ca nu mai sunt fisuri ori cioburi. Stau fericita cu toate lucrurile intacte in jurul meu. Apoi ma intorc spre ei.
Parintii mei se fisureaza, odata cu ei, familia. Legata prin fire invizibile, cu oameni care poarta acelasi nume si care se iubeau, care isi purtau de grija si luptau unul pentru celalalt, oameni care formau un cerc. Ceva inceteaza, ceva impotriva firii se intampla. Nu poti explica. Oricat de limpede ai fi, oricat ai intelege ca lucrurile pot merge si asa. Nu poti intelege mereu cu mintea. Nu-ti poti intelege parintii, surorile, cu mintea. Mai ales cand totul se reia, cand problemele revin in dracovenia lor, in continuu lipsite de orice sens. Te incapatanezi sa intervii, te incapatanezi. Sau te trag dupa ei. Crezi ca tu ai rabdare, ca tu esti puternic, ca tu ii poti invata. Nu esti puternic. Iar oamenii nu cred ca mai pot fi invatati. Nu-i mai poti aduna de pe drumurile lor, drumurile pe care au ratacit zeci de ani si brusc sa ii urci in masina, stand in dreapta lor sa le tot dai indicatii. Sa crezi ca poti sa ii salvezi, repetand mereu, cu speranta, sa aiba rabdare, sa asculte. Mai bine nu si nu. Nu prea mai poti nimic. Si-ti vine sa te comporti ca un animal. Nu sa te comporti. Si-ti vine sa fii ca un animal. Sa urli, sa ii tragi de par, sa le bagi picioare in burta, sa ii pleznesti. Oricat de ingrozitor suna, exact asta ajuta. Sa ii snopesti in bataie in gand, cu toata forta instinctului. Nu exista mila, nu exista decat instinctul de supravietuire. Ori ei ori tu. Alege
Cateodata mi-ar placea sa apara cineva in locul acela care sa se uite firesc la mine ca si cum as fi Celia Jung. In sfarsit, sa spun.

6 comentarii:

ruxces spunea...

foxy a devenit reflexiva si usor moralista? de ce? la vie en rose...

jeniact spunea...

nu m-am considerat moralista cand am scrisălicit ce-i mai sus. ca-i despre ai mei oameni.

M. spunea...

un text profund ce incepe de la vise si se termina intr-o filosofie a lui J.J Ruseau pusa in practica (la nivel mental)

mi-au placut mult unele pasaje. Cel legat de tacere de exemplu.

jeniact spunea...

Draga&distrat M,

esti foarte dragalas cand vorbesti de textele mele de parca ar insemna ceva literar. nu inseamna. e un fel de jurnal mai special. intim si sincer
cand spui de Rousseau, ma gandesc ca ai incredere in natura mea buna, un pic decazuta in procesele societatii civile :)

M. spunea...

ai dreptate. nu inseamna ceva literar. indica spre capacitatea de a scrie literatura. sunt poate prea scurte. jurnal... poate un altfel de jurnal. intim? cum poate fi intim cand dai ocazia miilor de utilizatori ai netului sa ti-l citeasca.

uneori aceste efuziuni 'intime', ale tale mi se par imbacsite, ca si o ceata groasa prin care trebuie sa pasesti atent daca vrei sa intelegi ceva. E totul asa de incalcit uneori ca intr-un vis... si dupa ce termini de citit te trezesti buimac si ametit.

referitor la Rousseau (spre rusinea mea i-am stalcit numele) ma gandeam la teoria lui cu intoarcerea omului la instinctele primitive uitate, instinctele animalice: supravietuirea, autoapararea din fata oricarui gen de pericol, cautarea hranei (de ce nu sufleteasca), si toate celelalte nevoi din noi ce urla si se zbat sa iasa la iveala.

dar hai ca tac. m-a luat tastatul pe dinainte :)

jeniact spunea...

eu cred ca poate fi intim. depinde cat esti de autist si in ce masura ceea ce scrii are legatura cu autoreprezentarea. si nu cu Dezvaluirea. sa scriu aici ma limpezeste. si cred ca mai poate fi intim daca ai in mod special nevoia asta. cel mai mult ma bucur ca aici a devenit un Loc. and it's mine