Frica alba

Cand imi era frica de tine stiam ca trebuie sa tac sau sa privesc strada prin fereastra inalta si alba, de acolo de sus, din pieptul arhaic al unei pelicane cu aripile lungi, lungi. Stiam eu de mai de mult ca trebuie sa ma inchipui ca o bucata de vis, confuza. Si sa-ti cufund tamplele pline de greieri calzi in palmele mele construite din cateva roci si smochine reci, incalzind frica sau tacerea, aceste ciudate regiuni batiale. Departe, dincolo de stejari, fagi, mesteceni si platani creste o fată magmatica, vulcanica. Sa ma gandesc ca e vorba de mine si doar dupa aceea de tine. O fiinta, din carne si oase, un om cu jeansi si tricou, cu sosete negre, cu unghii taiate, cu pachet de Malboro si bocanci, toata aceasta expozitie in comparatie cu profilul meu confuz si nelamurit. Tu nu stiai, te tineai doar cu obrajii. Camera se inchide, se inunda de noaptea salina, in valuri negre antracitoase coboara peste corpul viu. Corpul meu mic. Cum reusesc sa stau in fata ta, nasul tau, ochii caprui, buzele, aceasta expozitie si conturul meu intins, neumblat. Ca sa te impresionez umblam cu corpul acvatic al acelei pasari cu aripi albe si cu ajutorul ei ma scufundam in bazinul cald al acelei nopti din meduze, amoniti, corali si stele de mare, al acelei nopti sagetate de corpul selacienilor inaripati, colorate de alge albastre verzi. Frica eurihalina se intarea pe mine, in corpul pelicanei cu aripi lungi, lungi mi se facea sete. Un invelis protector care se depunea pe scheletul meu si imi intarea oasele ca un cearsaf cernut din creta si maduva de pasare lunga, un colb argintiu si stralucitor din intreaga noapte acvatica. Nu-mi mai era frica, eram sub apa si straluceam, cu inima inalta si alba