Treculul

Stăteam cu toţii înţepeniţi de-a dreptul, lungiţi deasupra noastră stăteau deşi identici, alţii, cu exact aceeaşi asemănare dar foarte flexibili, avînd carnea melodioasă, deasupra Noastră Înţepenită şi scîndurită stăteam tot noi dar vii. Vii şi plini de articulaţii mobile în care oasele se rotunjeau cu uşurime, făcuţi din ţesuturi puternice stăteam la capul celor scînduriţi şi le vegheam nemiscătura, coapsele inerte şi uscate, amorţitura şi ardoarea prăbuşită. Era ca şi cum ne-am fi privit fiecare într-o oglindă dar în loc ca imaginea reflectată să stea în picioare şi să fie însufleţită, ea de fapt s-a prăbuşit la picioarele oglinzii; aşa culcată, părea că înlemnise; lipsite de măduvă, membrele îi stăteau în sus. Şiruri, şiruri de perechi, aşezate în unghiuri aproape drepte. Totul se petrecea şi se nepetrecea pe prora unui vas alb care plutea pur şi simplu, iar în depărtare se vedeau rechini cu gurile pline de ofrande din trupuri umane. Şi mă tot gîndeam la visul meu şi mi-am dat seama că încremenirea e o fracţiune trecută, i-o Ipostază trecută din viaţa mea. Şi care şi-a păstrat silueta, a ceee ce-a copt şi născut, nemişcată în placa de beton a adevăratei memorii, cea din care nimic nu se scurge, memoria ca o uriaşă poza a ceea ce odată mişca...;
şi e corect să înţepenească, ca eu să nu pot reveni asupra ei, să nu pot modifica, întîmplarea petrecută să nu poată fi fabulată, aberată etc