Parcă aş avea un ochi mare care nu clipeşte, în burtă. Şi stă acolo nemişcat şi mă neclipeşte non stop, şi din cauza neritmului ăstuia de-a fi urmărită, mă mişc într-o stare de trăznire. Şi mă tot izbesc singură, nu se aude nimic înafară, fiecare mişcare reală dărîmă zeci de împietriri ca să iasă şi să se pornească la suprafaţă, sunt foarte grea şi cenuşilă, eu în mijlocul meu, stînd pe fund cu genunchii la piept, şi sunt nevoită să mă car pretutindeni deşi tare mi-ar plăcea să mă las undeva pînă îmi revin, aşa cum laşi o sacoşă străină la intrare pînă termini cumpărăturile
When me they fly, I am the wings (Emerson)
Daca vor sa fuga de mine, eu sunt aripile
duminică
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
Da, prima îmbrăţişare se învaţă în singurătate, în poziţie semifetală, prin cuprinderea propriilor genunchi. Super text, ca de altfel toate celelalte. :)
mulţumesc, subterană. ar trebui să fie ultima îmbrăţişare, asta de care spui tu, prin care să se părăsească singurătatea
unde-s toate posturile noi? că citeam la ele şi ne legănam şi acum nu ne mai legănăm, ne împingem în alea pe care le ştim, dar le ştim :( sper că nu se termină, vreodată, adică aşteptăm aşam o avalanşă la un moment dat, o cascadă zdrobitoare şi izdrovitoare. nu ştiu ce-nseamnă dar aşa facem.
:)
chiar am intrat si eu să văd dacă n-am reuşit să scriu ceva in lipsa mea, dar din păcate nu
cînd vine cascada izdrovitoare, cel mai bine să-şi pună costum de pluş
Trimiteți un comentariu