Introducere.

Introducere.

When me they fly, I am the wings (Emerson)

Daca vor sa fuga de mine, eu sunt aripile

miercuri

Mama&copilul

Dar în prima zi mamele se inversează cu copiii, ei schimbă întunericul din burtă cu lumina de afară, dar pe ele le înghite ceva. Ei scapă afară şi plîng şi se văd şi-s luaţi în braţe, ele rămîn într-o nelume, într-un întuneric şi-ntr-un tunel şi nu se văd şi-s neîmbrăţişate. Păcat că nimeni nu ştie că ce se vede din ele e Nemama, fizicul legat cu mîini şi cu picioare, cu funie groasă. Frică, frică, frică, frică, frică, frică, pagini de frică. Io ştiu acuma cît de mult vrea ea să iasă din tunel, ca să se simtă fiinţă vie şi bucuroasă, nu animal ud. Pentru ea în primul rînd să iasă, că fix ieri, luni adică, era vie şi umbla pe picioarele ei şi călca ambreiajul; cînd eşti anormal cobori în genunchi dar genunchii sunt sub apă, te umfli de bulbuci. Io ştiu că ea vrea să îşi ţină copilul în braţe, ca să-l primească înapoi, dinspre afară spre înăuntru de data asta; dar încă nu poate. Ea adevărata stă întinsă şi nemişcată într-un corp de durere, în care spatele crapă, burta crapă, burta curentează, şi maţele sunt întortochiate, încălcite ca la jocul de elastic, picioare de lemn, capul greu, şi nepieptănat, şi-nspăimîntat. Şi uterul ăla care urlă cu agonie după copilul pierdut de parcă aştepţi să se deschidă burta ca un hău şi să te înghită acolo, să scapi de săgetături, să fii una cu săgetăturile. Şi fata întinsă care încearcă să-i apuce botul de hienă strîngîndu-şi burta, să-i închidă pliscul de hienă turbată dar degeaba. Uterul leagă corpul în sîrmă ghimpată, leagă picioarele, corpul i-o sîrmă ghimpată. Biciuieşte pe dinăuntru, apoi trimite săgetături, apoi un pic de pauză. Aşa, să te înveţi minte, reao! Şi durerea fizică e o umilinţă care le spală şi le pregăteşte mintea, mai trebuie, mai trebuie, mai trebuie, cele 9 luni nu sunt de-ajuns. Le umileşte şi le albeşte şi ies din întuneric albite. Fetelor, fetelor, bietelor! Îmi amintesc sunetul de pat electric, butonul ca să îmi ridic patul la 90 de grade, şi apoi văd eu cum fac cu picioarele. Picioarele, creioane fără mină de scrisă, picioare goale, puse jos din pat cu mîinile, de 8 ori dat jos din pat şi mers la baie în prima zi, opt, unu, doi, trei pîna la 8. Mai bine mă faceam un ghem de oase carne cămaşa de noapte şi mă trînteam aşa, ca să nu mă ridic, să rămîn, de parcă trebuia să mor mai întîi, să mă fac putreziciune ca să am corp nou, de mamă. Neputincioasă în faţa lui S, fizică din cap pînă-n picioare, îmbătrînită. Sora cu mama, atunci mai tare ca niciodată, cea mai soră cu MAMA MEA. Îmi strîngeam bine de tot gura înainte să păşesc, pentru că păşeam cu gura şi cu creierii deodată. Să-mi dea drumul cineva, să mă duc la vale, ca un bolovan. Dezorientarea că nu poţi să crezi cum eşti, în ce hal de nefiinţă eşti, cum ai fost azvîrlită după ce-ai născut într-un dincolo, de parcă n-ai fost decît nişte feşe şi cîrpe în care a stat copilul pînă a fost pregătit. Aşa, pe o grămadă înaltă de alte fete şi femei cîrpe, proaspăt născute, acolo pe un munte de mîini, picioare, utere contractate, piei tăiate şi vată. Îmi amintesc mîinile pe care mi le lipeau de părul ciufulit, de parcă eram o femeie zdrobită şi nu o fată de 26 de ani, sau cîteodată de peretele rece. Voiam foarte tare Înapoi, înapoi la mine. Umilinţă cu lingura, cu polonicul, cu găleata. Dorinţa foarte sinceră să mă fac normală, să pot sta în picioare. Dar parcă eram un cîine bătut şi nemîncat, durerea fizică e umilitoare şi poceşte, şi provoacă aşa o disperare şi o neputinţă. Soră, mamă, verişoară, tată, copilă cu moartea. Dar acum ştiu cît de tare umfla totul frica, cele 4 NOPŢI NEDORMITE din clinică. Şi mogoldeaţa vie, foarte necunoscută, copilul extraterestru. Foarte multă vreme o să-mi amintesc corpul meu îndoit în două de parcă naşterea i-o snopire, i-o mamă de bătaie.
Unele femei sunt puternice şi corpul lor se învredniceşte repede, sunt vînjoase şi viteze. Dar mai sunt şi mamele slabe care se învrednicesc foarte greu, slăbite şi plouate ca nişte mîţe. Eu aşa am fost şi am stat de mînă cu alte mame prietene care au născut şi ele m-au făcut să rîd şi mi-au promis că pînă sîmbăta n-o să mă recunosc. Acuma am şi eu talisman cum au ele. Şi aproape că au avut dreptate. Nu ştiu de ce trebuie să rămînă în tunelul ăla strîmt mamele şi de ce trebuie să se tîrască afară, la copilul lor. De ce nu merg în picioare? De ce nu sunt zîne şi piersicuţe după ce au născut, de ce sunt zburlite, şi arse, şi sfîşiate, de ce naşterea e o moarte cumva? Habar n-am, bine că a trecut...

2 comentarii:

ruxces spunea...

ce ciudata inversarea cu pricina! si nemama! provocatorrr

jeniact spunea...

înmămicoşătorrrr :D