Introducere.

Introducere.

When me they fly, I am the wings (Emerson)

Daca vor sa fuga de mine, eu sunt aripile

duminică

Întunericime

Doamne, cum se scurgea întunericul din ochi, așa ca o leșie, așa ca o lavă, așa ca o călduță, se umplea camera cu el, eu nu făceam nimic, stăteam cu mîinile în sîn și mă uitam la pereții de întuneric și la covorul gros de întuneric, nu mai era nimic de făcut, se făcea tot mai răcoare și bătea tot mai tare vîntul în ochișori, erau așa, ca o casă părăsită, lucrurile se petreceau cu repeziciune, se umpleau ochișorii de pînze de păianjen, de pături pufoase cu praf, de uși care scîrțîie, de pași invizibili, de fantome se umpleau ochișorii, se duceau ochișorii pe apa sîmbetei, și eu nu făceam nimic, stăteam cu mîinile în sîn, nu mă miram, că oricum vederile se opriseră de ceva vreme, tot ce făceam putea fi făcut bine mersi cu ochii închiși, mă gîndeam doar să nu intre nimeni în camera cu întuneric, mă strofocam s-o păzesc. Nu știam atunci că ieșeam din cameră cu un norușor de întuneric deasupra capului, și că-l purtam peste tot cu mine, credeam că întunericul e în jos nu în sus. Nu știam atunci că lucrurile pot reveni oricînd pe nepusă masă, să te trezești că pică din ochișori o ușă scîrțîită, așa în plină zi, în timp ce privești o masă sau o farfurie, să te trezești că se prelinge ca un fum o fantomă din ochișori în timp ce încarci ceva într-o mașină sau vorbești cu o mamă, dar nimeni nu rămînea cu gura căscată, doar înăuntrul tău era gura căscată cea uriașă, plină cu flori, așa ca o coșarcă plină cu flori, și dintr-o dată miroseai puternic a flori, a culoare și otravă, a opaiță și plumerie și salvie și coada șoricelului și romaniță și lumînărică dar și spînz și dedițel și salcîm galben, cucută mare și lăcrămioare și parcă se umfla mirosul ăsta în ochi, și atunci fugeam cît puteam de repede, lăsînd baltă mama și farfuria, și deschideam ușa și intram în cameră, și atunci în ochișorii din cameră se deschideau cele două mări mici și adînci, adîîînci, și din pereții de întuneric și din covorul de întuneric se desprindeau, sărind în ochi, căluți de mare și diavoli de mare și cîini de mare și bancuri de zărgani înotînd în formație de diamant și corali vaze azurii și scoici lampă și bureți cu smocul din fibră optică și meduze ciudate ca niște nave spațiale și nisip chimic și nisip rece și adîncurile se populau iar cu ființele exorbitante, și camera rămînea în urmă ca o casă părăsită

6 comentarii:

mihaeladitoscana spunea...

tu ai întunericu la'ndemînă așa și faci ce vrei dintrînsu și nu ești fericită?!doooamne,ce te invidiez!că eu aicișa unde sunt mă lupt cu lumina pe capete,nu alta.azvîrlă și la mine,na!:)

jeniact spunea...

n-am mai aruncat niciodată cu întuneric, ia, ai prins?! drum bun spre toscana, nu știu dacă pot arunca așa sus, spre avion

mihaeladitoscana spunea...

prinsai,prinsai!cand am sa ajung in toscana l-oi ascunde printre zabrelele de la obloane ca sa fie si mai si!adica maine mai pe dupamasa asa :))

rux ces spunea...

pe covorul gros de intuneric se poate dormi inzecit, insutit sau inmiit?
ca sa stiu ce aleg...

jeniact spunea...

cred că înmiit. n-am mai apucat să zic că erau și dulăpioare de întuneric, cu pisici de întuneric pe rafturi, așa ca-n picturile lui leonor f.
cred că și acolo se poate dormi cumva

rux ces spunea...

ehei :) leonorrr