Cortical eyes

Închid ochii şi atunci amintirile plutesc sub pleoape, călătoresc în nişte bulbuci care clipocesc, şi pe care îi aud cu tîmplele, vietăţi abisale care umflă în pielea moale şi parfumată a pleoapei contururi înfricoşătoare. E foarte întuneric şi uriaş iar amintirile sunt plăcuţe roşii, urcate şi izolate ca-n desenele lui Miro. E confuz, nu e nimic şi totuşi e aşa de mult acolo, nu văd nimic şi totuşi mi-ar plăcea să izbucnească în mii de ţăndări. Amintirile plutesc cu o linişte terorizantă care leagă fedeleş mintea. Au cozi catifelate, ca zmeii altoiţi pe cer, şi oare de unde sunt ancorate sub pleoape? Există în inimie o zonă micuţă, asfaltată straşnic, acolo se adună cozile catifelate, rădăcini pe vecie în peticul de asfalt. Vai, vai, amintirilor, o să vă pun nume, o să vă cheme aşa şi pe dincolo şi o să vă strig, o să vă învăţ să vorbiţi. Plutirea voastră catifelată, parada voastră, aş dori să aveţi gîtleje şi să vă înhaţ, dar voi nu aveţi, voi sunteţi plăcuţe şi pigmenţi în gol. Dar de la voi pleacă totuşi un peisaj, un gol de peisaj, cu margini pe care le văd şi la care ajung, dar eu vreau în interior, să mă scufund şi să prind taurul de coarne. Închid iar ochii şi mîngîi amintirile de sub pleoape, nu sunt tari ca sîmburii de caisă sau cireaşă, nu sunt nicicum. Aşa cum şi eu sunt un nicicum cînd mă apucă să le cer. Le cer, din zona micuţă a inimiei, nu mă pot abţine. Pipăi asfaltul, el e tare şi compact, nu mă mai satur să ating această crăpătura tare, această despărţitură de mine, reuşită. E ca şi cum o privire nechibzuită ar pedepsi ochiul înlemnind în faţa lui, să nu mai fie doar gest, să nu dispară cînd închizi şi redeschizi repede la loc, ca şi cum ce ai văzut ar căpăta ramă de lemn pe ochi. Apoi alte miliarde de priviri se depun unele peste altele, dar rama de lemn rămîne. Bine că nu-şi sprijină ştim noi cine spinarea de ei, că ar simţi marginile tari. Bine că am eu o putere specială care face ca irisul să dospească ca o cocă şi să umple din cînd în cînd golul. E foarte întuneric şi uriaş, mai e puţin şi corpul se face plăcuţă şi urcă. Dar deschid ochii şi văd în oglindă cele cîteva firicele, plăntuţe răsărind din orbita oculară, vinişoarele subţirele, urcînd timid şi răsfirîndu-se ca-ntr-un bucheţel pe albuşul ochiului, umplîndu-l pînă-n dinţi cu văzut