Întuneric în joacă

Cînd respir în întunericul de afară am senzaţia că respiraţia intră în burta întunericului, una cîte una se desprinde din cap unind cu fire de lînă distanţa şi frica, se spune înfricoşetînd, şi încet burta întunericului se revarsă peste pervazul balconului, începe să se simtă grea pe degete şi pe umeri, dintr-o dată şi capul meu e uriaş şi expune în libertate o suflare albă ca varul care scoate tot felul de obiecte dinăuntru, filamente şi funde care se întăresc la atingerea cu întunericul. Şi atunci îmi vine ideea să-mi lipesc burta de burta întunericului, rămîn aşa lipită şi văd cum carcasa corpului se face transparentă, înăuntru organele plutesc sub formă de diatomee, stomacul i-o algă cauciucată, rinichiul i-o algă cauciucată, plămînul i-o algă cauciucată, fiecare cu fisura ei. Însufleţit de funde, întunericul e o hartă cu licurici.