Splendoarea

Cîteodată simt botul cu lumină, îndesat cu lumina albă, alburie, albicioasă, plină de guvernante invizibile și statui și șopîrle și capete uriașe de bizon, nesfîrșit de albă, densă ca remorca de foc a navei spațiale. Lipit de buze, zigzagul de zimți se deschide și se închide la loc. E o deschizătură de splendoare de care nu mi-e frică. Aștept momentul prielnic să îmi vîr capul cu totul în lumină. Să fiu înghițită de gură și să-mi izbucnească toată lumina transparentă în fețisoară, să dorm cu capul într-un cocon de lumină, să visez Albul, și cuanta, și scările de porțelan, și ceața, și genunchii nălucilor care spun rugăciuni, să dorm somn alb. Și să nu-mi fie frică de înfățișarea de fantomă pe care aș vedea-o apoi în oglindă, s-o privesc cu putere pînă cînd capul și-ar veni în fire și-ar reabsorbi înăuntru albeața, pînă cînd centrul emoțiilor s-ar acoperi cu o pulbere fină și albă și-n aerul camerei ar da drumul unei voci albe, unui cîntecel alb, unei dureri albe, și apoi cascadoriei albe