Duramen

Pînă la urmă duramen şi-a luat inima în dinţi şi a zis ce lacrimi cremoase ai, eu am zîmbit pentru că mi-am imaginat cum se inversează lucrurile, cremele mele cu inima lui, mi-am imaginat inimi picurînd una după alta pe obrajni şi pe duramen ţinînd între dinţi o lacrimă cremoasă. L-am întrebat vrei să te ungi pe pielea ta de băiat uscată cu ele? el s-a uitat mirat la mine eu l-am imitat şi m-am uitat mirată la el. Atunci el a zîmbit un pic şi inima i-a alunecat din dinţi dar în loc să-i cadă pe jos a alunecat în mine şi atunci eu am zis niciodată n-a alunecat o inimă în mine, ce să fac? Eram aşa de emoţionată dar emoţia era foarte crudă pentru că fix în centrul ei era un miez strălucitor de plictiseală. Nimic nu e o singură dată sub soare. Mă concentram la acest miez doar ca să îl alung, dar aveam o rochiţă de tristeţe pe mine. Îţi stă bine am auzit iar vocea lui duramen aşa că am modificat cuvintele, am zis dar aveam o rochiţă de voce pe mine. Şi-am început să vorbesc cu vocea lui duramen, am început o cuşcă absurdă. Mie îmi place cuvîntul policandru, am zis. Pot să îl folosesc pentru secrete? Să umplu policandrul cu secret, şi cu cît se înţelege mai puţin din noul policandru cu atît mai puternic să devină secretul? Da, poţi a zis rochia. Bine. Uite:
Îl iubesc și îl urăsc pe policandru.
A început să moară un policandru în mine!
Policandrul meu e acelaşi în fiecare zi.
Mi-e foarte frică să nu apară într-o zi un nou policandru.
Uitasem deja complet de creme, iar cînd mi-am amintit nu mai erau creme, erau perluţe mici, bomboane de zahăr minuscule care picau în continuu pe jos şi scoteau un clinchet general. Eram înconjurată de-o fustă din bomboane de zahăr, de-un cerc, de-un circ. Şi-n mijloc duramen, cu faţa lui serioasă şi frumoasă, şi-n mijloc la mijloc cuşca absurdă