Spiritul Crăciunului

Se făcea că era ajunul Crăciunului, fundele bine strînse pluteau în aerul înghetat în drumul lor spre cadouri, fetele cu nasurile lor un pic roșii probau ultimele fulare rămase în stoc, lumînările ren sau spiriduș se aprindeau din cînd în cînd dînd aerului rece palpitații, doar telefonul mobil ieșea din geanta albastră cam în nesiguranță. În aer mai pluteau și niște țigani cu burțile lor goale, îndopîndu-se cu lăcomie și recunoștință din atmosfera cea feerică. Și dăi, la un moment dat, telefonul meu mobil ia-l de unde nu-i! Atunci cu gestul ceresc bine cunoscut, am ridicat mîinile în aer și am zis:
-ăștia mi-au furat telefonul!
Am ieșit instant în stradă, m-am uitat speriată în stînga și-n dreapta, și-n dreapta i-am și văzut pe hoți. Cum înaintau prin frig cu pas rapid și cu telefonul meu furat bine mersi. Am strigat cum am văzut în filmele de acțiune și curaj:
-OPRIȚI-I, MI-AU FURAT TELEFONUL!
Dar nu i-a oprit nimeni. Ei și atunci, am luat-o la fugă după ei, fără palton și pe tocuri. Întorși din momentul ăla tot timpu cu capetele lor înapoi, au tot grăbit pasu'. Eu am alergat mai departe fără să mă gîndesc decît că-s furăcioși. Urma un pod, eram sigură că o s-o ia pe-acolo, unde sigur s-ar fi făcut pierduți. Dar n-au luat-o pe pod. Ei, și m-am apropiat bine de tot de ei. Și cînd i-am somat să se oprească, hoții s-au oprit! Halal hoți. Fără să stau pe gînduri, l-am prins pe țiganul chior de guler. El cercetase cel mai atent cu privirea posibila pradă. Și cînd l-am prins pe țigan de guler i-am și băgat un genunchi în burta acoperită de fîșul gros, albastru, spunînd:
-Dă-mi telefonul înapoi, tîmpitule! Știi cine sunt eu?! Te bag la închisoare și nu mai ieși curînd de acolo! ( în timpul ăsta nu-mi venea să cred, fiind plină de adrenalină gîndeam și foarte repede, nu-mi venea să cred că folosisem replica mult pregătită din copilărie, cu invocarea pilelor invizibile și inexistente la o posibilă ananghie! și uite că nu știi ce-ți rezervă viața)
Chiorul s-a șocat de-a dreptul, și, în loc să-mi snopească una, a băgat mîna pe interior în geacă și-a scos telefonul meu mult iubit. L-am împins și i-am mai zis o dată:
-Tîmpitule...
Victorioasă, caratistă și cu inima sărindu-mi din piept, mi-am încălțat saboții de lemn și m-am înapoiat la magazin. Lumea se uita și nu putea să creadă. Thanks a lot for nothing! E greu de crezut dar așa a fost. M-a cuprins o adrenalină și nu mi-a fost frică.
A, Eduard era deja la mine-n burtă, mic cît o unghie, dar eu nu știam...de fapt, mic cît un fulg de zăpadă