Săbiuțele de praf

Doamne, cum intră cîteodată lumina în tine, de parcă cineva aruncă o găleată plină cu apă, rece ca cimentul, care te murează din cap pînă în picioare, Doamne, cum înregistrează capul cîteodată obiectele și lumea, de parcă n-ar fi decît un depozit, nici un fel de emoție, doar utilaje, ciocane, dălți, fierăstraie, clești reglabili, generatoare de curent, pompe și hidrofoare, vezi un cățel pe stradă și cînd ajunge în depozitul din cap se transformă într-o mașină de frezat sau într-un strung pentru lemn, vezi o cutie de vitamine pe masă și cînd te uiti în cap în locul ei e o curățătoare cu abur pe care cade din cer o săbiuță de praf, aproape perpendicular. Vorbești cu o tanti și cuvintele ei tîmpițele parcă-s mașini de măturat stradal, ea spune ceva și ție îți tot vine să te dai la o parte, să nu te stropească, și-așa ești leoarcă de la lumina puternică. Primești un mesaj de la o prietenă, îl iei și-l așezi în hala uriașă, sub formă de schelă de aluminiu care scoate sunete metalice. Speli farfurii și le așezi frumos pe un polizor, aduni fire de păr de pe jos și le dai printr-o mașină de îndoit tabla. Îl vezi pe ta pe stradă și grăbești pasul să n-apuce să se facă freză pentru zăpadă în cap, și-așa ești deja înghețată de la lumină. Ăsta e capul tău, un depozit cu obiecte grele și mii de săbiuțe de praf. Te-apucă plînsul, mii de lăcrimuțe betoniere, care te doboară