Lacătul de calcar

Stau în mijlocul camerei albe cu un vînticel amar în cap. Crusta adînc specializată ascunde respirație și activitate cardiacă, sub crusta uscată se întind firișoare pline cu nervi în care excitația colapsează din timp în timp. O măduvă a spinării împinge în pereți cordoane cu calcar, praf din oscioarele animăluțelor care au împietrit cu un vînticel amar în cap. Scot din cap foarfeca și decupez o porțiune de perete, pe care mi-o înfășor ca o cîrpă pe braț. Peretele se întărește ca un ghips pe mînă. Mă așez cu vînticelul amar pe braț, aștept să aud bătaia de inimă a camerei albe. Simt o pulbere înăuntru, care apasă vînticelul, se lasă ca o macară în cap la mine, o să-mi iasă pe gură și pe nas vînticelul. Scot un fir de ață din cap și cos măduva spinării, cos cochiliile melcilor, scoicile, coralii, bureții de mare, fac un costum de scafandru pentru mine. Îmbrac scafandrul, corpul stă închis ca într-un os uriaș, îmi dau drumul în cameră. Camera își deschide valurile de șamotă și calcar, înot tot mai adînc în fluture, în pia mater, tot mai adînc în scleroza în plăci a peretelui, scafandrul e tot mai mic, lucios ca un genunchi de secure, un vînticel în lacătul de calcar