Licuriciul

Aveam un inel albastru, îl foloseam ca să mi se facă mîna albastră, începeau pești de sticlă să plutească și înoate prin ea, o țineam puțin în aer sau o răsturnam ca pe-un glob, și mă distram cum se duceau peștii de sticlă cu capul în încheietură, îmi duceam mîna la gură să nu se audă cum mă distrez, din greșeală mai înghițeam cîte un peștișor din sticlă. Aveam un inel cu ceas, îl foloseam să-mi ticăie mîna, îmi duceam mîna la fructul indehiscent din piept și cuplam bătaia de acolo cu bătaia din mînă, și începea și fructul indehiscent să-și pornească secundarele și minutarele lui, rîdeam și din greșeală mi se scutura pieptul și din greșeală mai cădeau secundare în sînge, se duceau de la inimă la plămîni să se oxigeneze și apoi cădeau prin circulația mare în tot corpul. Aveam un inel cu aur, îl foloseam ca să-mi strălucească mîna la lumină, se încălzea mîna mea, transpiram toată, și cînd nu mai rezistam îi dădeam drumul în aer, zbura flacăra de aragaz ca un zmeu, și la final crăpa în zeci de bucățele, era o minunăție, mă uitam cu gura căscată fiindcă eram impresionată, din greșeală mi se lipeau bucățele de zmeu pe limbă. Aveam un inel din salpetru, îl foloseam ca să mi se dizolve cît ai zice pește mîna în delicvescență, aveam o mînă ceară și sare, plină de umezeală și caldă. Aveam un inel subțire ca un abur, îl foloseam ca să mi se transforme mîna într-o singură respirație, pășeam cu ea pe marginea prăpastiei, la final nu mă răbdam și o azvîrleam ca pe-o undiță, să văd ce pot pescui cu ea din întuneric. Aveam un inel sub formă de ou, îl foloseam ca să susțin cu dublul lui arc greutăți inimaginabile, nu-mi venea să cred cum stă teancul de fierăstraie și fiere pe coaja subțire. Aveam un inel din ulexit, îl foloseam ca să citesc cuvintele din mîna care semăna cu o lingotieră, cu un blocușor din piatră transparentă, cuvinte care se tot lipiseră de prin cărți cînd erau ținute în mînă, eram foarte curioasă să văd ce cărți s-au lipit, după aia căutam în bibliotecă după ele, să văd cum lipsesc pasaje întregi, nu-mi venea să cred. Aveam un inel ceainic, îl foloseam să beau ceiuț ciudat din el, și vocea mi se făcea răgușită, recitam, și radu sufla pe picioarele sub formă de păpădie, globurile pufoase zburau, zburau. Aveam un inel cu o fetiță din aur, îl foloseam ca să am pielea fină și niciun fir de păr pe corp, eram destul de înfricoșătoare așa cheală, mă uitam în oglindă și îmi duceam mîna la gură și dezveleam dinții, atunci cădeau peștișorii de sticlă, se spărgeau pe capete și pe mine, singurul peștișor de sticlă rămas în picioare, mă distra. Aveam un inel mesteacăn, îl foloseam să mă fac stană de piatră, doar mîna cu inel rămînea afară sub formă fruct, ca un steguleț alb de pace care se deschide la maturitate. Aveam o venă sub formă de inel, era caldă și dacă o atingeam pulsa, ea era licuriciul meu plin cu sînge