Și peste mai ce?

Am purtat un pumn de căluți în palmă dar apoi s-a întîmplat ceva și m-am gîndit că nu mai vreau să-i țin, că i-am ținut atîta vreme așa crezînd că ei vor căra galopul pe nesimțite, așa cum ți-ar arunca în vîrful picioarelor cineva străin gunoiul, că va urca pe șeile lor cărămidă cu cărămidă ananghia, m-am gîndit că poți fugi stînd pe loc, cu un pumn plin de tremurici cu copite. Dar eu am obosit în unele oboseli, oboseala mi-a ajuns pînă la genele de oboseală. Așa că scriu normal și apoi maschez, ca să nu zic alb pe negru, uite fix sub alb și negru stau de fapt adevăratele mele cuvinte, cele care ies pe gura de dinăuntru, dar ce păcat, uite cum se scrie peste și cum nu zic, zi, jeni, și sub jeni stă numele meu adevărat și tot așa și sub tot așa doare ceva, ce oare. Așa că m-am ridicat, cu spatele spre cei neobosiți și am aruncat un pumn de căluți pe ei. Erau atît de supărați cu ale lor că n-au simțit copitele mici și alunecoase, n-au simțit coamele mici și mătăsoase, n-au simțit nimic. Am ajuns acasă, m-am descălțat, și apoi am aruncat un pumn de căluți în încălțări, să-mi amintesc strîngerile de inimă cînd voi gîndi să revin. Eram neliniștită așa că m-am apucat să adun de prin casă, m-am mișcat repede ca să nu am timp decît de adunat și să nu se înghesuie nimic altceva între mine și adunat, am apucat obiectele aruncate prin casă, am strîns de pe masă, am spălat vasele, apoi mi-am recuperat pumnul de căluți din locul unde-i lăsasem, că doar nu poți face ordine cu o mînă, apoi am aruncat un pumn peste vasele spălate, peste teancul de gesturi identice din fiecare zi, și peste mai ce. Peste ceea ce e numai al tău și cauzează Enormul. Peste picăturile care zdrăngăne, peste singurătate, peste rădăcinile în care nu coboară nimic niciodată, ci doar iese. Peste dorința de-a spune ca să se vadă și de-asta să treacă. Dar apoi am aruncat un pumn de căluți peste liniștea din camera mică, și înainte să apropii ușa ca să păstrez liniștea, am văzut ceva tare frumos, căluții au ieșit la iveală, pluteau prin cameră de parcă erau baloane de iribal care nu se spărgeau, care nu se spărgeau. Nu se spărgeau peste tot, nu se spărgeau peste cărțile cu prieteni fără grai, nu se spărgeau peste dinozauri, peste popice, peste șosetuțe, peste ștrampi, peste cuburi, peste șinele de tren, peste Eduard. Am crăpat înapoi ușa, puțin, cît să-mi încapă o mînă, am vrut să nu se spargă puțin nici peste ceva de-al meu