Stau în fața ferestrei, pe parchet în bule de culori îmi picură mîna. A umplut parchetul de citoplasmă marca sam francis, a umplut parchetul de osmoză. Aștept cureaua de lumină, privesc nemișcată prin tunelul de nimic din fereastră pînă cînd burghiul din aer rece provoacă în pieptul din sticlă groasă un foramen, un orificiu lustruit ca o bombă, să intre aerul rece înăuntru și plămînii să înghețe. Să pornească plămînii dîrdîiți un zbor înăuntru, tîrșîit, ca și cum afară s-ar forța să zboare o casă sau o masă, foarte aproape de pămînt, gata oricînd să se răstoarne. Așa zbor eu din plămîni, pe dinăuntru, foarte aproape de pămînt, gata oricînd. Cureaua de lumină e subțire cît un firicel de iarbă, și se depune foiță cu foiță în jurul mijlocului