Mănînc o linguriță de zahăr. Mănînc o fetiță de zahăr. Ronțăi între dinți pantofii cu baretă și panglicile, șosetele albe. Aș vrea să mănînc la nesfîrșit obiectele din zahăr, dar încep să am febră în cerul gurii. Pe peretele din fața mea sunt lipite trei animale împăiate, o vulpe, un cîine și un iepure. Peretele prins adînc în jurul cozilor blănoase e o potcoavă albă. Prin ochiul lor uscat iese întunericul și împunge ca un băț. Mi-e greață, zahărul mi-a ajuns deja în încheieturi și în umeri, se simte ca săculeții cu nisip ud. Mă bag în lacul rece, pînă la gît. Țin cartea sus în aer, să nu se ude. Cîteva picături depășesc cercul de apă și se întind pe parchet. Udă o șosetă albastră. Șoseta de miercuri. Doar eu și peștele lucios rezistăm în apa aceasta atît de rece. Îl simt cînd corpul lui drastic, ca o cupă de escavator, vrea să îmi treacă printre picioare și atunci trebuie să îl împing ușor să se îndepărteze.