Depresia e sunetul pe care îl face corpul meu în timp ce se deplasează prin casă. Nu înțeleg nimic altceva decît sunetele pe care le produc obiectele. Îmi văd mîinile care manipulează lucrurile, o sticluță, o lingură care se înfige în laptele praf al Irinei. Depresia e sunetul laptelui praf. 

Umblu, umblu, mă deplasez. Sunt în mișcarea mișcărilor, dar în capul meu e iar iepurele mort. Stau între jucării, nemișcată, dar în capul meu nu e loc decît pentru bucata uriasă de carne care se tot repetă. Să ia cineva bucata asta de carne. Să oprească cineva animalul ăsta mort din fața ochilor.

Se face brusc liniște. Depresia e să se facă brusc liniște, după liniște, nu după zgomot. Să se oprească brusc ceva deja oprit. Nu îmi pierd mințile. Sunt aici, de mînă cu ele, suntem surorile surorilor. 

Depresia e atunci cînd au rămas doar obiectele. Cînd refuză să se unească și să formeze un ansamblu viu, în care să se poată trăi omenește. Depresia e atunci cînd cuvertura e grosolană. Și nu te vezi decît prin mîinile cu care o manevrezi cu atenție. 

Nu mai departe de cameră aștept zilele frumoase, when a teddy bear is a nice teddy bear, nu o percepție mecanică. Cînd lumea înconjurătoare e întreagă, ca o coroniță. Camera e singura posibilitate de care sunt în stare, în ea aștept să-mi treacă. Aștept, ca o persoană moartă, hainele moarte să treacă.