Chiar ca sfarsit de saptamana


Am molfait guma hubbabubba pana am ametit. Mi-am ridicat putin barbia deasupra bordurii de beton a balconului si am aruncat-o, atat de putin ca aproape am simtit atingerea electrica a betonului rece. Mirata ca reusisem sa rezist cat rezistasem. Ploua, iar pentru cateva secunde, cat am vazut-o alunecand inspre copac, inspre masina, inspre strada, guma verde a parut complet neverosimila, din si pentru temperamente de desene animate, peisajul deloc, peisajul era destul de suparator. Comparatia in sine imi daduse un surplus de iritare. Fumam tigara si nu imi convenea. Stateam si priveam de sub gene ce mai ramasese din weekend, adica niste ploaie si niste femei care incepeau sa isi gospodareasca barbatul si copilul-elev. Ele anunta mereu sfarsitul de saptamana, daca doriti sa le priviti de la departare din balconul vostru. Dar ele nu sunt privighetori. Si inima imi batea intr-un fel ametit si lenes, iar eu dadeam in continuarea vina, pe guma.
Cand nu sunt masini sub balconul meu arunc tigara-peste. Si ma intreb aproape de fiecare data, (cand sunt fericita cu o indiferenta jucausa, probabil natantoala) -de ce fac asta? Pentru ca aruncata se pierde si nu imi afecteaza maniile, de-aia. Prefer scrumiera curata, proaspata, in stare sa sugereze cat de putin cu putinta viciul si mirosul. Doar mirosul, nu ma gandesc la mucuri de tigara ca la un viciu. Cel putin nu la ale mele. A, da, ale lui...Deci pot sa zic ca arunc tigara peste balcon pentru ca are cine o sa stinga in scrumiera, pas cu pas s-o inghesuie.
Nu stiu de ce am vorbit la trecut de lucrurile astea, n-a trecut deloc mult-timp de cand s-au intamplat. Am tendinta asta.

-ori pentru ca sunt lucruri la care nu iti vine sa te gandesti c-ar fi intamplari. poate de-aia