Voiaj

Ma vedeam in tramvai. Cu mainile lipite de bara rece ce zgaltaia din tatani orice reverie. Ma vedeam din afara, cu castile infundate in urechile-sonde prin care mi se rasfrangeau, imbulzindu-se in viscere si aparate, tone de vibratii si sunete marete. Si nu erau roci in urechile mele, erau pamatufuri de pesmet in urechile mele. Muzica se comporta ca un burghiu din vata care reusea sa se insinueze pana in strafundurile mele, inzecindu-si greutatea. Din afara stateam in picioare, din afara eram cu ochii deschisi. Si cu biletul compostat. Eram captusita de haine, pielea imi era dichisita de haine. In schimb, nu se vedea pielea uzurpata de infinitele coacaze de piele. E vorba de porii electrici care se deschid atunci cand stari tulburatoare sau infioratoare cuprind fiinta. Pori inzgrabuntati din pricina unei emotii puternice. Intr-un tramvai simteam ca ma indrept spre ceva, ceva diferit de Piata Hurmuzachi. Ma cuprinsese frenezia. Asteptam manifeste, de gesturi pe care sa le folosesc ca niste diapozitive, gesturi in care sa ma vad. Inima imi batea entuziasmata, plina de speranta. Pe dinafara reusesc sa fiu aceeasi. Pe dinafara recunosc plictiseala. Stau in picioare si ma tin cu mainile de bara, tramvaiul merge foarte anapoda. Nu imi zic ca nu am ce cauta acolo, sunt prea stapanita, apartinatoare-unei-lumii ca sa imi bat capul cu locatii geografice. Ce simt, in schimb? In schimb, simt ca ar trebui sa mi se intample ceva, e inuman ca o astfel de stare de emotie euforica sa se mentina in limitele sinelor. Sa ramana tramvaiul blocat, sa ramana oamenii intepeniti in reveria mea? Sa-i afectez? Poate nu vor sa fie afectati. E complet lipsit de simpatie. Sa se zguduie viermele burduhanos? Nu. E eliminat orice efect ce scoate din normalitate seninatatea pasagerilor, e nedrept orice efect vadit ce poate interveni naucitor in legea pasagerilor. Atunci sa revenim la mine. De prea multe ori am simtit ca ar trebui sa ma metamorfozez. In invizibilitate. Odata pravalita, ametita si invalmasita, odata indeajuns de acaparata si rapita in interiorul meu, visand, infatisarii mele nu i-ar mai ramane decat micul efort somatic de a se impacheta si ghemui, fie si-n coada unui ochi strain ce ar surprinde din greseala scena, de a se ghemui in retina lui alaturi de alte imagini, lipindu-se si capatand in scurt timp caracteristicile lor normale. (si la o adica de acolo as porni iar, m-as reconstitui) Pentru ca altfel, prea ma pune pe ganduri aceasta energie care electrizeaza launtricul meu. Imi aprinde ochii, si mai ce? Ce se intampla cu pasiunea dintr-o inima stapanita de o efuzie de fior si tremur? Cand ma cuprinde frenezia, imi vine sa plang. As putea ramane impietrita, cu ochii inghetati, cu lumina inghetata, prada lipsei de vointa. Da, as putea sa ma lipsesc de vointa. Sa ma dedic imaginatiei. Sa ma inghita imaginatia si sa ne deslusim impreuna ulterior incurcaturile unui gest atat de spontan. Nu ne-am deslusi, am crea imagini si senzatii in continuu! Cu toata energia din mine, imi vine foarte greu sa raman locului, dar si sa cobor din tramvai. Starea ma lasa sa o urmaresc, e teribil de invaluitoare, mi-e clar ca ma hipnotizeaza si mi-e stapana. Macar de-ar da nastere unei intamplari care sa schimbe ceva in cursul lucrurilor. Dar la ora 1 in amiaza, nu se intampla chestiuni mistice. Asa ca imi doresc ca tramvaiul sa nu se mai opreasca. Eu nu mai ajung unde trebuie sa ajung, unde prezenta mea trebuie sa isi faca simtita moaca Eu nu mai sunt la locul potrivit, sac! In schimb imi calatoresc starea. E singura posibilitate, cutreierarea ei. Realizez ca poate fi de-ajuns.