Umbre- Hannah Arendt

"De cate ori se trezea din somnul lung, plin de vise si totusi adanc, in care esti una cu tine si cu ceea ce visezi, resimtea aceeasi tandrete sfioasa si sovaitoare fata de cele ale lumii. Atunci intelegea ca o mare parte din propria ei viata autentica o petrecuse complet adancita in sine -ca intr-un somn, s-ar putea spune, daca in viata noastra de fiecare zi ar exista ceva comparabil cu somnul. Caci tandretea si o anumita retinere distanta pareau sa fie pentru ea, inca de timpuriu, unul si acelasi lucru. Tandretea insemna o inclinatie sfioasa, retinuta, nu o daruire totala de sine, ci mai degraba o explorare care se rezuma la atingerea plina de bucurie si incantare a formelor nefamiliare si la bucuria si incantarea ce rezultau de aici.
Poate ca totul venea din faptul ca, inca din primii ani ai tineretii, ea avusese atingere cu ceea ce e extraordinar si minunat si se obisnuise astfel, cu un firesc care mai tarziu avea sa o sperie, cu o dedublare a vietii: pe de o parte, in Aici si Acum si, pe de alta, in Atunci si Acolo. Nu ma refer la cautarea nostalgica a unui lucru anume care e accesibil, ci la o nostalgie care da consistenta proprie vietii care poate sa devina element constitutiv al ei.
Caci la drept vorbind, ea era astfel alcatuita incat autonomia si singularitatea ei se intemeiau tocmai pe faptul ca-si inculcase o adevarata pasiune pentru singular si se deprinsese astfel sa descopere si in ceea ce, aparent, si de la sine inteles si banal, ceva demn de luat in seama, mergand atat de departe, incat, atunci cand era izbita de simplitatea si de rutina vietii, nu-i trecea prin gand si nu avea sentimentul ca ceea ce intalneste poate fi ceva banal, un fleac marunt cu care s-a obisnuit toata lumea si care nici nu merita bagat in seama.
Insa de nimic din toate astea nu si-a dat bine seama vreodata. Cerul de deasupra orasului in care crescuse si pe care il indragea ca pe ceva ce ii era intim si cunoscut era prea acoperit, ea insasi era din fire prea inchisa si prea retrasa in sine pentru asta. Stia multe - din experienta si datorita unei atentii mereu vii. Insa tot ce i se intampla o atingea in strafundul sufletului si ramanea acolo, izolat si incapsulat. Crisparea si lipsa ei de deschidere nu ii ingaduiau sa raspunda la intamplari altfel decat printr-o durere surda sau printr-un exil imaginar si blestemat. Astfel ramanea descumpanita in fata ei insasi. Abia era in stare sa isi acorde oarece consideratie desi, aflata sub ceea ce am putea numi imperiul unei vraji, care se intensifica mereu pana la absurditati din ce in ce mai mari. Din cauza acestei vraji, pe masura ce se simtea mai profund si mai temeinic inrobita, ajunsese sa nu se mai cunoasca decat pe sine si sa nu mai stie decat pe sine. Nu era ca si cum ceva ar fi fost uitat, ci de-a dreptul pierdut. Unele lucruri erau disparute cu desavarsire, altele razbeau surd, intr-o dezordine totala.
Aceasta devastare interioara datorata, poate, unei tinereti neajutorate si tradate, se exprima printr-o oprimare a propriei persoane, care o facea sa se ascunda de propria ei privire, blocandu-si orice cale de acces catre ea. Natura dubla a fiintei sale se manifesta in asa fel incat isi era ea insasi un obstacol, si asta cu atat mai radical, mai exclusiv si mai inversunat cu cat treceau anii.
In ceea ce priveste damnarea, inumanul si absurdul nu existau pentru ea limite si oprelisti. O radicalitate care ajungea mereu la extrema o lasa dezarmata, o impiedica sa se apare si nu o scutea niciodata de a bea din cupa cea mai amara pana la ultima picatura. - Tot ce era Bine nu se putea termina decat rau si tot ce era Rau nu se putea termina decat bine. Greu de spus ce era mai insuportabil. Caci cel mai chinuitor lucru, care iti taie rasuflarea si la care nu poti sa gandesti decat cu o spaima nesfarsita ce distruge sfiala si nu te lasa sa te simti vreodata in largul tau, este urmatorul: sa suferi si sa stii, sa stii, atent si ironic, clipa de clipa, ca trebuie sa multumesti si pentru cea mai mare durere; mai mult chiar, ca tocmai aceasta suferinta este cea care face in continuare ca totul sa merite si sa conteze cu adevarat.
De aceea, pentru ea nu era posibil nici evadarea in cultivarea spiritului si a gustului. Ce rost ar fi avut asa ceva, ce relevanta, de vreme ce tot si toate capatau importanta, lovind-o si, in acelasi timp, neatingand-o pe cea lipsita de aparare, doarece ea nu apartinea nici unui loc, si nici unui timp. - Totodata, sensibilitatea si vulnerabilitatea ei, care ii conferisera intotdeauna o nota aparte, s-au exacerbat pana aproape de grotesc. O spaima animalica, care o indemna sa se ascunda, deoarece nu stia si nu voia sa se apare, combinata cu o asteptare capabila sa cantareasca aproape obiectiv orice cruzime, faceau ca cele mai elementare si firesti lucruri ale vietii sa i se para din ce in ce mai imposibile.
In zori sfiosi si aspri ai tineretii, cand inca nu intrase in conflict cu tandretea sovaitoare, cu felul de a se purta si cu expresia fiintei sale celei mai proprii, i s-au deschis in vise- in acele vise dureroare sau vesele care, indiferent daca sunt dulci sau amare, sunt umplute de o permanenta fericire- domenii ale realitatii. Iar atunci cand, mai tarziu, exercitind o tiranie stranie si totodata puternic distructiva asupra propriei persoane, si-a desfiintat si repudiat imparatiile tineretii- ca fiind o minciuna si o insuficienta- , ele s-au retras din calea celei care se exilase in sine insasi. Pe cea care se prabusise astfel, a cuprins-o o angoasa in fata realitatii, o angoasa fara rost si fara subiect, o angoasa pura, sub a carei privire goala totul devine neant si care nu inseamna decat nebunie, lipsa a oricarei bucurii, apasara, distrugere. Cand esti stapanit de aceasta angoasa, nimic nu este mai ingrozitor si mai ucigator decat propria imagine in oglinda. Asa poate fi ea caracterizata si acesta este, totodata, semnul infamiei sale. De altfel, ce anume ar putea fi mai infiorator in ochii sai si mai de neconceput decat propria-i realitate?
Cazuse in mrejele acestei angoase, la fel cum odinioara cazuse in cele ale nostalgiei. Nici de asta data nu era vorba de o angoasa determinata in vreun fel de ceva anume, ci de o angoasa in fata existentei in genere. Ii era cunoscuta de mai inainte, asa cum ii erau cunoscute multe lucruri. Dar acum pusese stapanire pe ea.
Poate ca trecerea brusca de la nostalgie la o astfel de angoasa, ca urmare a tiraniei distructive si a violentei impotriva propriului sine, devine mai clara si mai usor de inteles daca ne gandim ca posibilitatile de a ajunge la astfel de monstruozitati tineau in parte si de epoca acea trista, lipsita de perspectiva. Si asta cu atat mai mult cu cat un gust rafinat si cultivat in mod natural opunea o rezistenta inversunata si constienta incercarilor disperate, extreme ale acestei arte, literaturi si culturi care, nepasatoare pana la nerusinare, isi ducea de bine de rau zilele, mimand in mod jalnic viata, prin extravangate desansate.
Insa, asa cum toate acestea nu sunt decat o incercare de a explica niste cauze, de a le intelege mai bine din punct de vedere uman, dincolo de sfera personala si intima, si posibilitatea propriu-zisa a unei astfel de disperari tine de sfera omenescului in general, fiind vie si disponibila in fiecare clipa, ca oricare alta posibilitate. Si numai pornind de aici poti intelege cu adevarat cat de amenintatoare si de obsesiva este desfasurarea ei.
S-ar putea sa existe o identitate intre a fi cuprins de angoasa si a fi cuprind de nostalgie: anume faptul ca esti dependent de ceva, esti posedat de o patima- in acea rigida monomanie care pierde din vedere diversitatea sau o ignora, stapanita in intregime de ceva devorator si obsesiv. Si se poate la fel de bine nostalgia sa-i fi deschis imparatii pline de culoare si cu totul singulare, in care se regasea si pe care le putea iubi, cu o fericire mereu egala cu sine, iar angoasa sa fi inchis aceste porti cu un sunet surd, impiedicand-o sa respire liber, lasand-o impietrita si incoltita. - Daca cineva ar arata ca ea a devenit astfel mai respingatoare si mai oarecare, ba chiar stupida si anormala, nu are decat s-o faca, cu conditia sa i se acorde si ei libertatea unei indiferente suverane, in orice clipa, fata de astfel de aprecieri si fata de dreptul de a le face calificative poate indreptatite.
Aceasta impietrire, insotita de senzatia ca e haituta, pana intr-acolo incat bucuria si suferinta, durerea si disperarea treceau prin ea ca printr-o carne fara viata - a avut ca urmare volatizarea oricarei realitati; prezentul nu o mai atingea decat tangential si singura certitudine care ii ramasese era ca totul are un sfarsit. Si astfel radicalitatea ei, care altadata o facuse sa ajunga si sa se mentina in exces, s-a transformat in asemenea masura incat totul acum ii scapa si se destrama, chiar si cand incerca sa se conformeze cu toata docilitatea si bunavointa, devenind asemenea unei umbre ce se strecoara pe un drum, palida si translucida, purtand cu sine o stranietate ascunsa.
S-ar putea ca tineretea ei sa se elibereze de toate acestea si sufletul ei sa se afle, sub alte ceruri, posibilitatile-i ce sunt date pentru a se exprima pe sine si pentru a se detasa cu totul, invingand astfel boala si confuzia, invatand ce e rabdarea, simplitatea si libertatea unei cresteri organice; e mai probabil insa ca isi va irosi tot restul vietii in experimente haotice si intr-o curiozitate pentru care nu exista vreo justificare si vreun temei, pana cand, in cele din urma, sfarsitul asteptat indelung si cu nerabdare o va lua, totusi, prin surprindere si va curma, cu tot arbitrarul lui, agitatia ei inutila."



[Umbre- Hannah Arendt]
Konigsberg, aprilie 1925