As vrea sa zbor pana acasa. Oh, cum as vrea, dac-as putea. Sa nu depind de trei mijloace de transport sau de colegi rugati si/sau (nu) binevoitori. Oprindu-ma la colegi: chiar imi pun problema ca-i deranjez. Problema devine situatie, caci o comit. Si nu ma multumeste raspunsul pe care il primesc de la lumea nebuna, raspunsul "oricum". Oricum esti in drumul lor, spune lumea nebuna. Dar drumurile noastre nu trebuie strabatute impreuna. Oamenii nu trebuie sa umble in haita, Dumnezeule! Eu fug cand simt ca se naste un clan in spatele meu, cand aud ca se pregateste un hai-mergem, hei-unde-mergeti, hai-o-luam-spre casa? Adica fugeam-caci era vremea cand locuiam intr-o alta casa. Atunci eram ca o zmeoaica, umblam netulburata de nimic, sine ori tramvaie. Dispaream fara sa imi simta urma, si cand nu se putea pe nesimtite/pe neimpartite, inventam, un alt drum, laturalnic, indepartat, primejdioohoos. Aveam drumul meu scurt si puteam sa plec oricand. Stapana imi eram. Acum e locul cu trei mijloace de transport (deci nu-mi mai este teama de clan), un loc fermecat, dar nu despre asta vorbesc eu aici. Sunt alte dureri... Cred ca e un mini stres si pentru persoana ce detine masina, care, pe langa, sau cine stie, chiar impotriva, vointei sale, este pusa fata in fata cu ipostaza de transportator. Brusc, viata lui/ei se schimba. Apar eu si rugamintea mea sa fiu luata. Chiar daca eu ma ivesc la tzanc, la timpul si momentul potrivit, el/ea trebuie sa opreasca din drumul-ce-pana-la-mine era doar al lui/al ei. Ii adaug un gand, brusc, are ceva in plus de facut. O secunda, doua secunde, o treime de minut, opreste. Asteapta sa deschid portiera?, asteapta! Sunt intr-un fel sau altul, grosolan sau nu, inoportuna? Sunt. Iar apoi urmeaza chinul, un chin intreg, desi unul intr-o pozitie comoda, incubatoare: sa tin si sa primesc compania colegului. Inchipuie-ti, de parca lui/ei ii convine sa vorbeasca tot drumul, parca ea/el a dorit sa circule altfel decat singur, tacand, fredonand, mergand pur si simplu, stapanindu-si masina mult iubita si ingrijita sa zicem. Acum trebuie sa vorbeasca. Cine nu vorbeste, sa circule a pied! Eu nu as vrea sa vorbesc, nu as scoate o vorbulita, decat poate, daca s-ar darama un bloc cu apartamente de 120 mpatrati de pe Decebal sau s-ar ivi un parc de distractii pe partea stanga a Vacarestiului. Dar ce sanse? Nu comentez, la viraje bruste, la injuraturi inutile, nu pun intrebari, nu ma intind, nu cercetez, ntz. Dar cum sa imi informez colegul/colega ca nu, mersi, sarumana, stai linistit/a, nu te deranja, dar nu nu mi-e pofta de discutii?! Cum sa aflu ca ne pasc aceleasi ganduri de tacere? Sa strecor un biletel, sa tac cu inversunare magareasca, raspunzand monosilabic?! Sunt eu salbatica si mizantroapa, dar sunt una cu bun simt. Asa ca incep! Da, oh, da! Incep sa vorbesc, incep sa primesc cu mimica observatiile colegului/colegei, da, reactionez, ahaa-ez, serios-omez, ce sa-i faci-mimez, mda, asta este-gesticulez. Maimuta, uite-ma-s! Si uite asa, mi se face o mila patetica de mine, de-mi vine sa sar din masina. Imi ordon, la naiba, data viitoare voi sari in cele trei masini de ratb din start si gata. Dar comoditatea e mare serpoaica. Data viitoare unde crezi ca sunt? In tramvai privind pierduta si zdranganita pana in matze in departarea nespalata a geamului? In statie indurand frigul printre strimfii colorati in carioci de mangusta mea? Voila, nu! Ma prinzi cu vorba-n gura in masina colegului/colegei, sporovaind cu spor, dedata placerilor lingvistice ale small-talk-ului, primind si daruind cu un extaz al prezentei vii, desfatate si inveselite, sensurile si nimicurile vietii. Doamne, cand ajung la intersectie, cand imi apare in zare banca transilvania de pe colt, simt gustul libertatii si inima-mi bate relaxata, uite, nemaipomenit, chiar imi vine sa vorbesc, poate colega/ul e satul/a, sac! Cand cobor, intervenind iar, grosolan, in alunecarea neintrerupta a rotilor, pregatindu-ma, desfacand centura, rostind aici-ul, domesticind velocitatea, rostind mersi multpofta mare-ul, deschizand portiera, simt ca sunt salvata, sunt fericita, pana maine, poimaine, poate chiar raspoimaine, pot sa ma bucur de viata. Libera si naturala in Viata Mea.
Mai departe, lasand colegii, sa ma opresc un pic la mine. Nu imi place, dar nu imi place deloc, sa cer favoruri, nu imi place sa rog, sa opresc din mersul lucrurilor si lumilor, sa rog frumos. Nu imi place deloc. Imi place sa imi fac singura traseul, motiv (definitoriu) pentru care, imi place sa umblu singura. La cumparaturi, la zgraurat in librarii, la carat din supermarketuri, imi place sa umblu singura, sa nu ma incurc, benevol, in imi pare rau-uri, hai vii odata-uri, ajunga-ti-uri, si asa mai departe. Nu imi place sa umblu cu fete care isi lalaie picioarele si corpurile, care se stabilesc alintate, moscaite, taraganatoare cu minutele si zecile lor intr-un loc, fie vitrina, stand de carti, raft de haine, cutie de garderoba, nu imi place sa iau cu mine baieti autisti care isi dau cu parerea, steril ori electronic. Nu imi place sa ma gandesc ca poate cineva isi pierde rabdarea, transformand brusc activitatea mea intr-o asteptare sau favoare, si ah!, nu imi place sa stau dupa cineva. O consider- pierdere de echilibru sufletesc stiu-o invadare, o violentare a lumii proprii, o impunere de vointa straina in lumea me-heaa! Si sunt o gramada!, fiintele care stiu sa piarda timpul, invadatoare si violatoare. Si mie imi place sa-l pierd, dar in viteza impusa de myself. Apoi, cand umblu cu cineva, devin stresata si suspectez gandurile respectivului de mofturi si lipsa de pacienta in ce priveste asteptatul. E clar, ma judeca, ceva nu-i convine! Astfel, inchipuindu-ma ca il/o fac sa astepte, fusharesc treaba mea, in orice s-ar empatiza ea, privit, cumparat, probat, schimbat, cheltuit excesiv. Deci ajung sa ma supar pe insotitor/insotitoare, avand nervi, injurand ursuz printre dinti, regretand toate nevazutele, neincercatele si necumparatele. Asa ca, cum bine si motivat spuneam, imi place sa umblu singura. Iar cand se nimereste sa se agate umblatori de acelasi drumuri de mine, ma comport, deep inside fireste, foarte impacientat, imi pierd o farama de fire, la modul cel mai ursuz posibil. Nu imi ia multe secunde sa ma gandesc ca ma va face sa imi irosesc toata organizarea mea pretioasa. Dar n-am curaj sa evadez, sa nu bata la ochi. Iar apoi, observatii de genul ca un minut, doua nu conteaza, ce e cu atata graba- nu vad, zau- ma indeamna, jur!, la evaporizare. Atunci suspectez un mocnit disperato in gand. Nu inteleg, de ce ii irita pe unii programul si exigenta de calcul a altora? De ce iritarea lor are gust de condamnare?!
Oprindu-ma la cele trei mijloace de transport: nu e vorba de numarul lor. Saritul din unul in altul da chiar un fel de energie constructiva, de aventura, de perfectionare a simturilor, cum sari, cum indoi piciorul ca sa nu te asfixieze usile care nu se inchid caci autobuzul e full, cum prinzi loc, cum taxezi sau nu biletul, cum proiectezi rapid o schema de sincronizare care sa stabileasca daca apuci troleul sarind prima din tramvai, exact cand se deschide usa-haa; oricum suntem oamenii-miscarii-putine. Nu e asta. E timpul. Si se aduna, credeti-ma. Ca nu sunt prinse toate in timp, nu e verde mereu la semafor, tramvaiul nu umbla permanent cu curent in dotare. Timpul devine obsesie. Ma gandesc, numarand infantil pe degete, minutele, sferturile de ora. Ma impacientez, nici vorba sa citesc. Sunt intr-o cursa. Doar eu? Nu stiu, mai observ oameni prin preajma ce par relaxati ori pierduti in gandurile proprii. Iar incerc, alta varianta. Degeaba, mai putin de 45 nu imi da niciodata. Exceptand serile, noptile, atunci reusesc chiar 45/2. Dar noi despre zi vorbim aici. Si nu e in ce ma infig eu odata ajunsa acasa, e fix chestia: a tanji dupa ce pierzi. E vorba de timpul pretios si dorinta noastra de a alege sa-l pierdem cum consideram de cuviinta. E minim de control posibil si defulator. Eu pierd in fiecare zi, durata unui meci de fotbal...
90 de minute
Oprindu-ma la final, acolo unde si ajung pana la urma, cand fluiera arbitrul: locul cald unde mi-e drag sa ma opresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu