Indoiala

*acest textulet e o dedicatie, dorit ca o companie



cum se poate descrie notiunea unei fiinte avand in ea ceva strain?

- fiinta tremura in intuneric, tremura pe dinauntru, buzele se misca in dialoguri cu sine insasi, invizibile, conversatiile sunt intrebari si confuzie. ea cauta semne si urme. aproape ca pandeste. urmarind cu mintea si simtirea, se manifesta intrebandu-se mereu, mereu, mereu. cineva cunoscut ascunde. deja contradictia instalata, se naste tensiunea. indoiala, cea sadita, pe fondul unei vulnerabilitati innascute. ce veselie pentru cei bine infipti in certitudini. indoiala e schingiuire somatica, incalcarea dreptului la liniste si respiratie potolita. o fiinta cuprinsa de indoiala e o fiinta care respira greu, se ineaca in aerul care ajunge greu in plamani, creierii ametiti nu reusesc sa supravegheze raul fluid. deci e o fiinta care se ineaca, o fiinta indoita. fiinta traieste mai putin decat i se cuvine, abaterea ei din preocupariile normale o inchide intr-un anormal discret, anormalul care pluteste in aer. cel mai periculos. o fiinta aproape salbatica, lasata sa simta si sa cuprinda doar prin instincte si intuitie
- indoiala se naste din cunoastere si necunoastere, ele doua la un loc si tensiunea mocnita sub care fiinta indoita isi incearca puterile. cunoasterea, gesturile cuprinse de apucaturi noi ori iesite din cursul si ritmul lor normal, necunoasterea, tot ce noutatea tine zidit doar pentru ea (dar zidul, zidul se vede). in toata noutatea aceasta e cea mai mare tacere. cel cuprins de indoiala ii tine cu mare greutate piept, si neputinta de a inainta, rostind, dreptul unei explicatii se opreste acolo, chiar in piept. zidul si pieptul, doua concentrari ce nu isi sunt pe masura, una solida si incremenita, una palpaitoare, vie
- din indoiala prinde viata neindrazneala. siguranta-i atacata, lasand locul liber pentru lucruri straine. adusa aluvionar, ea isi face din fiinta gazda, bantuind-o cu sfiiciuni si retineri. oamenii cuprinsi de indoiala se vad caraghiosi, sentimenul launtric nu-i juridic, nu are ustensile sa valideze valabilitatea zgomotelor surde de sub indoiala. dar acolo unde e tacere, e tot atata loc pentru imaginatie. ce prinde amploare sub conducerea imaginitiei prinde la vale. in indoiala toate umbla indoite. trupul, mintea, energia, asteptarea
- certitudinile ni le capatam din gesturi si vorbe. certitudinile in privinta celorlalti. cand ele se transforma, atunci certitudinea schioapata. si nimic nu se compara cu mintea ocupata de idei ce incoltesc. cele proprii, nascute din noi insine, e tare bine sa incolteasca. dar toate celelalte ce incoltesc in campul uscat al ochiului care observa, sunt cumplit de dureroase si toxice. pentru ca tocmai, cel ce sadeste indoiala se realizeaza pe langa un drept pe nedrept, acela de a lipsi fiinta de vedere. o lasa sa nu vada, iar fiinta devine oarba. asta e indoiala, o orbire pe care o asmute, celalalt asupra fiintei. ea simte, dar nu vede. si pentru ca nu are certitudinea vederii clare, se poate condamna singura in groapa vedenilor.
- se simte ridicola, astfel o cuprinde frica. asa, intra intr-o transa a incertitudinii. cand o cuprinde frica, senzatiile de intuneric devin si mai grosolane. stie si mai putin, caci nu mai reuseste sa separe intre produsele imaginatiei si semnele izolate in care s-a agatat, in drumul ei normal. e singura, nu are cine s-o sustina, intelege din ce in ce mai putin, semnele sunt mai putin familiare, tot mai discrete ori sumbre, spaima o cuprinde de-a binelea. atunci se impiedica si mai mult, pentru ca frica are putere de aplecare si impiedicare. in toata aceasta orbecaire, sarmana fiinta ajunge sa se ascunda. sa se ascunda de ridicol. cel care provoaca indoiala se foloseste de reversul acestei temeri pentru ridicol si pregateste pledoaria standard, fiinto, nu esti de luat in serios
- asa se instaleaza batjocura. pentru ca, ce conteaza daca cu rea credinta sau fara rea credinta, saditorul profita de orbecairea vizibila a fiintei de langa el si ii alimenteaza indoiala, infestandu-i propria constructie, din aer, indoiala trece in sange si zahar. acum, fiinta se indoieste de sine. uite asa, incet incet, se diabetizeaza siguranta.
- tacerea din indoiala are cel mai sfasietor glas. sa auzi indoiala fiintei de langa tine, sa stii ca e legitima, s-o rostogolesti si s-o intepenesti printr-o lipsa de afirmatie reprezinta acel egoism-rau-facator, care depaseste granitele individualitatii. el care se cristalizeaza doar in recunosterea aerisita a vinovatului, daca el e capabil sa recunoasca, atunci egoismul devine vizibil, iese in relief. altfel, e un virus invizibil care poate supravietui forever in trupul mintii si sufletului, calcificand continuu, aparand organismul vinovatului de orice fel de raceala, gripa, cancer.
- e cel mai grav, sa participi la subrezirea echilibrului logic si emotional al unei fiinte. e cel mai grav sa orbesti
- inseamna sa te crezi dumnezeu si s-o faci vulnerabila, mai vulnerabila decat a fost, odata, facuta

cea mai mare nevoie a unei fiinte e sa simta lucruri si stari deslusite. are nevoie de reprezentari deslusite. sunt atatea lucruri ce nasc intrebari, unele zamislite in uterele si madularele lunii si universului, ale astrilor si stelelor, lucruri fara dimensiuni. pentru acestea, deslusirea nu e posibila decat intr-un exercitiu, o rostogolire cu aripi, inaltatoare, o cautare permanenta, care elasticizeaza si flexibilizeaza trupul si mintea cautatorului. dar asta, cautarea din acest text, e una indoita, care garboveste, care naste santuri si mutilari. nu cunoaste deslusirea decat sub forma deconspirarii. in deconspirare nu e nicio revelatie, e doar forta acuta si violenta a realitatii, decapitare in suferinta. din pacate, indoiala se naste din minciuna. intotdeauna, minciuna e pasibila de cunoastere. ori se rezolva prin curajul confesiunii, ori prin fuga, ori prin descoperire. fara nicio pretentie, zdrobeste zidul in pieptul fiintei.
fiinta e lamurita, intr-adevar. incet, din intuneric se nasc purici de lumina gretoasa si unsuroasa