Eu sunt alb!

Sa ma bag in pat si imi ridic picioarele pe perna galbena, cartonata cu panza, perna de la canapea. Sa ma bag in pat ca si cum m-as baga de-a binelea in ceva, intr-o cutie, intr-un cufar, intr-un bazin de apa fierbinte. Sa iasa aburi din mine, aburi sub forma de pansament care sa imi infasoare capul, apoi capul infasurat, sa-mi infasoare spatiul din jurul capului. Nu as fi o fata pansata, as fi o fata c-un nimb albui, atos si textil. Spatiul prinde consistenta si palpita, capul meu zvacneste intr-un ritm de puncte albastre, aliniate, dispuse concentric, intr-o reprezentare de camp electric. Am senzatia ca actiunea mea s-a coagulat toata in jurul capului, ca-s lipsita de mijloc, de unghii, de genunchi, de oase, ca sunt toata in jurul capului meu. Poate membrele mele s-au despachetat din muschii lor, poate oasele s-au desurubat din cuiele lor si acum rotesc serpuitoare si incolacitoare in campul electric situat la cativa centimentri de ochi, de tample legat prin perfuzii confuze de-o electrica moleseala, facandu-l camp carnal. Un aer dens si vascos se invarte in jurul pansamentelor, o budinca electrica care ma strange, ma incetineste, sunt habauca, plutitoare. Sunt o balerina dansand un dans electric, sunt un cerc si miscarea lui oarba. Ochii stau inchisi pe dinafara, stau deschisi inauntru. Sunt atintiti spre cerc, spre caldura oaselor si-a muschilor rotind intr-un vesnic malaxor, moale si pufos. Genele sunt pufoase, cand oasele ajung in dreptul lor ele se intind ca niste evantaie si mangaie sterp maduva lor suculenta. Imi zaresc visele si lumea mea infantila, sau macar picioruse din ele, obrajori, unghiute si pernute, stau pe marginea cercului, fara brate, fara vointa, sta mintea mea prostita si imi vede visele, niste panglici multicolare care stralucesc desprinse din razele solare proiectate de ochii mei inchisi pe dinafara, plini pe dinauntru. Sunt inchisa in mine, sprijinita pe-un pervaz invizibil privind in strada. Panglicile se prind si ele in cerc, ca niste ramuri de copaci verzi si roditori se infig in muschii mei, se incolacesc ca niste femei pe oasele mele tari, iar oasele mele cu picioarele mele galbene, cu mainile mele lungi si rozalii sunt vii, foarte vii. Culoarea lor palida dispare, amestecandu-se, impregnandu-se de voiosia curcubeeana a fasiilor. Cercul n-are brate, miscarea lui sta in zvacniri, in temperatura ridicata. Cercul e un ceas din carne, cu pernita moale in loc de capac, cu limbi din mustati de pisica, usoare si transparente. Ceasul palpaie, incearca sa se elibereze pulsand din venele lui in forma de circuite miniaturale. E gol, cu insusiri doar estetice, in afara vremii.
Ica frumusica sta nas ascutit in nas ascutit cu Gelu frumuselu'. Ica e galbuie, Gelu e tuciuriu. Ica, mai inalta, cu nasul ei ascutit ca un ac de albina depaseste nasul lu' Gelu, in care se propteste ca o ciocanitoare woody. Un om de statura mult mai inalta ii acupleaza. Sunt cam racita. De fapt, s-au umflat amigdalele in mine. Mi se imping in urechi, umblu cu impresia ca cineva mi-a varat niste dopuri uriase de vata in ele. Imi vine sa le tamponez cu mainile mele, sa le lovesc cu gesturile unui copil asperger. Nu pot sa ma concentrez la nimic serios, cum ar fi de exemplu parabola logica a lu' Lacan- "Le temps logique et l’assertion de certitude anticipée". Cu cele trei discuri albe si cele doua discuri negre, cu cei trei detinuti. Si totusi "eu sunt alb!" mi se preumbla prin cap in timp ce ma uit la nasul ascutit al prinzessitei Ica frumusica.
Chestia cu Lacan e dintr-un articol semnat Alex. Cistelecan. "Disc alb înseamna eliberare, disc negru – evident, nu. Ele vor fi instalate astfel încât fiecare dintre detinuti sa vada numai discurile celorlalti, dar nu si pe al lui: adica la ceafa. Punându-ne în locul unuia dintre detinuti, exista trei posibilitati de desfasurare a evenimentelor: daca ceea ce vad sunt doua discuri negre, deduc imediat ca am un disc alb – ca atare sunt liber. Acest prim caz e numit de Lacan „l’instant de voir”: întelegerea e imediata. Daca ceea ce vad este un disc alb si unul negru, rationamentul meu se complica putin: va trebui sa ma pun în privirea celuilalt si sa ma gândesc astfel: daca eu as avea negru, înseamna ca unul din ceilalti doi ar fi vazut doua negre si atunci s-ar fi ridicat imediat, pentru ca ar fi intrat în primul caz. Dar nu se ridica, deci am alb, deci sunt liber. Aceasta a doua situatie e numita de Lacan „le temps pour comprendre”. Al treilea caz e însa cel mai interesant: din pozitia hegeliana a lui „pentru noi”, a constiintei filosofice care citeste/scrie experienta Spiritului – situatia se descrie prin faptul ca s-au distribuit trei discuri albe. Din perspectiva unui personaj „în sine”, ceea ce avem în fata sunt doua discuri albe. Aici gândirea trebuie sa faca doua salturi pentru a-si atinge coada. „Avem doua posibilitati”, ne vom gândi în locul personajului: „am negru, sau am alb. Daca as avea negru, atunci ceilalti doi ar vedea fiecare un disc negru si unul alb”. Aici se produce primul salt, din gândirea mea în gândirea celuilalt: acesta ar trebui sa rationeze, vazând un disc alb si unul negru, conform cazului al doilea, evocat mai sus. Aici se produce al doilea salt, din gândirea celuilalt, unde? Sa nu ne grabim raspunzând: înapoi. Aceasta e chiar întrebarea finala, dupa cum vom vedea: în nici un caz înapoi la sine, caci „il n’y a pas l’Autre de l’Autre”, cu exceptia mea. Asadar, celalalt, gândindu-se din locul celuilalt, ar rationa astfel: „«vad un disc alb si unul negru; daca as avea si eu negru, cel care ar vedea doua negre s-ar ridica imediat; dar nu se ridica – deci am alb», spune unul din ceilalti doi detinuti. Dar cum nu se ridica, înseamna ca eu, primul personaj, am alb, deci sunt liber”: în acest moment, numit de Lacan „le moment de conclure”, toti trei detinutii se ridica în acelasi timp, presupunând ca lucreaza la acelasi nivel de inteligenta."
...etc, e mult mai mult in articol (articolul e vechi, anyway, tema centrala e "fenomenul" Vakulovski). Da' e interesant, pe alocuri f greoi, limbaj tehnic si rigid, o broasca testoasa. Cu amigdalele mele umflate lucrurile se cam opresc, raman suspendate in dreptul unui semafor situat langa fruntea mea si asteapta instructiuni sa le ghidez, dar eu nimic, nu pot. Locul elementelor inconjuratoare isi schimba ierarhia, cutia cu bomboane de ciocolata amaruie Noir Torride ajunge prima. Nu imi place ciocolata amaruie, dar umflatura dintre umeri ma face sa mananc des. Desi niciun gust de placere papilelor. Dar imi place sa scot ciocolatica din cochilia ei dreptunghiulara, s-o desfac din invelisul lucios si argintiu, sa musc putin din ea...dupa aia se instaleaza senzatia d'amertume. Mananc ciocolata amaruie si ma gandesc la ceva foarte important. De fapt nu conteaza. De-abia astept sa ajung acasa. Sa termin Orbitor. Sa ma bag in pat si sa imi ridic picioarele pe perna mare si galbena, de la canapea.
"Cazul lui Vakulovski e putin diferit. Meritul autorului basarabean este, incontestabil, de a se fi ridicat primul de pe scaun si a fi afirmat: „Sunt alb”: adica „sunt un autor basarabean persecutat si am, ca atare, dreptul sa înjur”. Dar recunoasterea sa nu s-ar fi produs daca generatia optzeci, adversarul din cultura, odiosul proprietar al mijloacelor de productie, nu ar fi ezitat. De aici, întelegerea între cele doua parti a fost marcata imediat prin: „atunci noi suntem generatia optzeci”. Ceea ce este important în acest teatru al identificarilor reciproce este ca el are, cum spuneam, ca resort sentimentul de culpabilitate al generatiei mature. Pe scurt, avem aici situatia obisnuita în care daca cineva începe sa strige lânga tine, te dai imediat la o parte si îl lasi mai în fata, pentru ca esti ferm convins ca tu l-ai calcat pe picior, desi nu tu l-ai calcat pe picior (vina ca reflex imediat de denegare, aici cu titlul de constructie teoretica personala, cel putin pâna la proba contrarie). Tocmai pentru ca discursul isteric al tânarului prozator ($) este gol de semnificatie, este o declaratie de identitate ca întrebare obsesiva adresata stapânului asupra propriei identitati (a), ea produce – conform matemelor discursului la Lacan – în celalalt (S1) cunoasterea (S2). Reculul vinovat al generatiei optzeci poate fi explicat facând o paralela cu nuvela lui Edgar Poe „Scrisoarea furata” si cu interpretarea pe care i-o da Lacan: având în vedere ca scrisoarea e inconstientul, adevarul (despre relatia extraconjugala a) reginei, trebuie sesizat modul în care fiecare, atunci când scrisoarea ajunge la el, adopta o pozitie feminina, pasiva: nimeni nu stie ce sa faca cu ea, si nu poate decât sa o exhibe asteptând sa-i fie luata. Pentru a întelege cauza acestui recul în pasivitate, ar trebui sa ne imaginam procesul de recunoastere simbolica dupa cum urmeaza: conform unui banc cu Bula. Se organizeaza o partida de carti. Dupa ce se împarte prima mâna, Bula striga „Goanga” si ia banii. La a doua mâna, acelasi lucru. La a treia, inevitabil, un alt participant încearca sa anticipeze miscarea si striga el: „Goanga”. Bula replica: „Goanga mare” si ia banii. Ceea ce este imaginat aici este exact principiul de functionare a Stapânului: atâta vreme cât jucam dupa regulile lui, întotdeauna în parte tacite, el va câstiga. Dar ceea ce este si mai important de sesizat este ca pozitia Stapânului este data tocmai de acest surplus pe care el îl detine: „Goanga mare” si pe care îl poate oricând pune în joc."