Uite, textul asta ar trebui sa fie despre prietenie. Din cauza dorului, mai ales. Ca ti-e dor de-un om pe care l-ai uitat pentru ca mult timp nu ti-a mai fost aproape. Aproape propriu-zis, multi kilometri departe. Uitarea pe care ti-o ingaduie distanta asta fandosita si indiferenta. Cand il vezi inapoi, cand il primesti inapoi, de-abia asa ti se face un dor imens de el. De ea, de Ana. Stai in fata ei si observi ca s-a schimbat, cum lucrurile mici schimbate la ea se insinueaza si in gesturi si in pauze, cand o stiai mica si distrata, asta era, anii putini care nu o facusera sa treaca inca prin multe. Acum cand o vezi, a trecut deja prin multe, ea vorbeste in continuu, dar pentru ca e vorba de prietenie in textul asta, ar fi ok si cu putine cuvinte, lucrurile se inteleg si doar incepute, pe jumatate de fraze sau mai stiu eu ce. Intelegi ca acum multi ani ea a luat-o incolo si tu incoace. Ca-i pierzi prietenia pentru ca trec atatea saptamani si luni pana stai cateva ore de vorba. Se intreaba de ce a trecut ea prin lucrul si lucrul ala, de ce si-a taiat degetul (mi-l arata) la masina de carne, de ce oamenii aia atat de ignoranti si nimicuri au facut-o sa se simta mizerabil 2 ani de zile, de ce noaptea D. doarme asa usor? Lucrurile mici schimbate la ea sunt sufletesti, (n-a avut dreptate cand mi-a spus la telefon o sa vezi, sunt la fel), pentru ca privita intr-o oglinda, e cam la fel, adica frumoasa, cu buze groase, par lung si aproape negru. Cand o privesti de la distanta, ea face parte din categoria fetelor naluci, cu mintea pierduta, jumatate face parte dintr-un vis pe care vrea sa il controleze, rade mult, are dintii albi. Ana e frumoasa, cand eram mici ne povesteam secretele sexuale, autosexuale. Aveam secrete pe care descoperindu-le in recunoasterile celeilalte deveneau smecherii care ne legau si binecuvantau lumea hlizita in balconul de la etajul 4 ca fiind normala, vie, de fapt. Acum e la fel dar si altfel, avem fragmente de viata, daca ne gandim serios la ele, dar nu ne gandim in textul asta, ne sperie. Asa incepe sa te invaluie dorul, marti Ana pleaca, zice ca are multi nebuni in viata ei, are avion dimineata, va reveni la locul ei distanta care distruge picaturile de nadejde ale prieteniei, exact clipele in care un om trebuie sa te tina de mana ca sa te ajute de-adevaratelea, ea se intoace la oamenii de care are grija desi n-ar trebui, ar trebui sa fuga si sa ii lase in urma, sa castige un concurs de design si seara sa bea o gura de wiski pe o peninsula pustie, populata de un singur om, iubitul ei, e bine de stiut, Ana, ca orice situatie are o iesire. Asa ti se face dor de omul pe care il intelegi bine, brusc stand una in fata celeilalte isi face loc (un loc imens) Prietenia, impreuna cu ea potopul de nostalgii si nevoi de la o fiinta care iti seamana, care traieste bucati la fel cum le traiesti si tu. Fata din oglinda esti tu cu buze groase, si tot ce intelegi prin cuvinte si fum de tigara, printre taceri cand nu stiu cine vine sa intrebe nu stiu ce, ramane inteles, dar ce as putea eu sa spun despre asta?!
Ma ridic si ma duc la alti oameni, dar fata asta din spatele meu ramane, sta in urma mea misterioasa si vulnerabila. Stii ca e ceva in ea care ii fuge printre degete. Ca e diferita de toate prietenele tale din liceu, ca se intampla lucruri in ea pe care un barbat special si innebunit le-ar iubi ca anima.
Si nu mai stii ce e prietenie, ce te-a legat odata pentru vesnicie de un omuletz pe vremuri mici si naive sau ce te uneste firesc si de la sine de fiecare data cand apuci, putin, sa zaresti, punand mana pe umerii lui, explicand cu gesturi ce intelegi tu din viata lui sau tacand, mai bine. Vreau vremurile mici si naive inapoi, iti dai seama.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu