Soldatul

Obrazul sta lipit de spatele unui soldat alb. A ajuns noaptea tarziu in camera mea proaspat zugravita in care am lipit cu cineva niste postere cu imagini somnabule si nedumerite, a venit pur si simplu. Rochia lunga cu care adormisem a ramas prinsa in usa maro inchis a camerei, m-am inchis in intuneric, singura si, ce lunga. Culcata la capatul unui drum umflat ca o panza, visul astepta sa fie trecut chiar si asa, apa adanca se tulbura linistita dedesupt. Rochia mea moale tesuta intr-un sat format din cele mai rotunde dealuri, de parca acolo s-au adunat sa ramana grele toate femeile pamantului mancandu-i rodiile. Soldatul ajuns in dreptul usii a inceput sa se zgaltaie de frica, picaturi atat de mici de sudoare sunau in toiul noptii ca picaturile de sticla pisata, ca resturile unei bratari care gadila incheietura. Langa usa, langa coltul rochitei mele si-a propus sa se gandeasca bine, poate atipind putin pe coltul ei corpul s-a invesmantat delicat in cercuri protectoare, poate atipit acolo picaturile de frica s-au facut stele clipite marunt, eu visand deodata ca urc dealuri cu scari interioare dotate cu sistem de iluminare. Daca atunci s-a luminat soldatul, hotarand sa urce pe scara mea interioara, inseamna ca odata ajuns pe platforma superioara s-a lipit cu spatele de obrazul fetei pe dinauntru. Spatele lui obosit si moale care miroase a sapun de casa, pielea lui calda de caprioara ranita. Asa o sa fac, o sa-l trezesc pe soldatul alb din mine, sa ma pazeasca.