Lumilă

O geană imensă de lumină clipeşte peste mine, şi corpul se închide şi se deschide la culoare, un uriaş mecanism de clipire din carne şi oase, o carpetă năclăită cu fotoni de praf, o alveolă în care dîra luminoasă se înfige cu dinţii ei electromagnetici, un plămîn perforat de zeci de firişoare pulmonare împrăştiind spasme de lumină, o cupolă de respiraţii albe, un uriaş zgîrci desprins de pe oase de lumină, o spectroscopie atomică, moleculară şi nucleară. Şi corpul deprinde o crustă de coajă de ou, şi înăuntrul lui organele plutesc într-o pleură de gălbenuş. Şi dincolo de piele lumina albă explodează în culori aprige de-o asemenea puritate încît în urma funcţionării organelor se aud ţăndări de lumină, şi ficatul începe să absoarbă roşu, şi inima galben, encefalul verdele, tuburi catodice în care procese biochimice catabolice, anabolice şi diabolice se organizează într-un metabolism cu pîntec de curcubeu. Care se lipesc unele după altele într-un cordon ombilical colorat ce hrăneşte organismul cu intensitate. O geană de lumină care se tîrăşte pe corpul în repaus precum o nevertrebată ultravioletă, ca să-l transforme într-o gogoasă de mătase, însă nu albă, ci clorurată şi neagră