Ceară

E frig şi stă cu mîinile înfofolite-n scris. Pereţii camerei sunt lumînări uriaşe din care aşteaptă să picure ceară caldă. Cu limba umezită în căuş înghite tablete invizibile de atmosferă rece, amarul acestei zile în stomac. Ploaia a răcit sub toate poalele ei şi ne răceşte şi pe noi. Afară nu e decît marea turbină cu zeci de nări şi guri suflînd aer, dincolo de geamurile reci stau culcuşuri goale pline cu chibrituri. Îşi mestecă mintea prin buzunare cu firmituri, nasturi şi staniol rupt bucăţele, în jur nu se vede nimic, e un mare cucu bau, aşa că lumea rămîne bună de mestecat în buzunare. În jos nimic, şosete şi covoare. Nimic în jos, doar două gropi şi zece degete pentru ceară. Cînd o să se umple de ceară, înseamnă că a stat ploaia

O zi în care rîndurile se clădesc, ca nişte vreascuri pentru foc. Distanţa dintre ele e pentru toate clipele reci. Cînd o să fie cald, o să se-nmoaie şi ochii o să aţipească, atunci sensurile o să se unească, sugînd din spaţii

Mi-ar trebui nişte pantaloni de fîş sau de răchită, trunchiul meu de copac are pe umeri o geantă de muşama plină de apă, inimia e înfofolită în ceară caldă, urechile cu şiroaie de apă sunt petarde flămînde şi neînveselite