Cuibul de zburătoare

Sub cearcănele mele stă un cuib cald de zburătoare, pielea maro e un glob straniu de sticlă pentru frumoasele migratoare, sunt prizoniere şi e imposibil să mai scape, ele nu ştiu că și-au făcut vizuina deasupra prăpastiei care se numește stare de veghe, că acolo în cuib se construiesc în atîtea nopţi sfori groase din întuneric, că peste aripile lor cu pene cad plase mătăsoase de păianjen, desprinse de la mare înălţime din cap, croşetate în joacă cu mintea tristă şi un pic buimacă ca să oprească picăturile de plîns, că acolo peste penele lor calde cad de la mare înălţime bătăi de inimă, ele nu ştiu cum inimia bate şi în cap, prinsă la rîndul ei sub un glob de sticlă cu ochi şi cu buze. Cum cîteodată însăși inimia se desprinde ca o picătură de plîns din cap și alunecă în prăpastie. Cum se coboară în prăpastie cu funiile groase, iar acolo pe fundul ei sticlos ambarcațiunea albă care alunecă ușor e plină de pericole, ele nu știu că starea de veghe se numește tăișul din cap, nu știu cum privirea pătrunde în cală, atît de aproape de tăişul ascuns, nu ştiu cum li se taie capetele şi sîngele ţîşneşte şi picură pic pic pe rochițele lor albe de rîndunici