Înfățișări foarte exacte, ca ale mele, bătăi de inimă foarte exacte, ca ale mele, au rămas în urmă, cochilii goale în stratul enorm, din grăunțe fine pe vecie. Au căzut din mine, s-au desprins ca-ntr-un șir progresie matematică, au căzut mulaje avînd ochii mei și capul meu și burta mea și încă și azi se afundă ușor în stratul enorm, de grăunțe fine pe vecie. Înfățișare cu mine rîzînd și călătorind 300 de km și ajungînd noaptea la o casă cu etaj se afundă ușor și acum în pămînțel alb. Nu mai e carne înăuntru, e doar conturul unei carcase dure care continuă să se îndepărteze. Cum spunea cineva, că pînă la urmă ajunge să fie identic Ce mi se întîmplă cu Ce nu mi se întîmplă, identic Ce n-aud cu Ce aud. În pămînțel alb să fiu bucuroasă ajunge să se confunde cu să nu fiu bucuroasă, am plîns se confundă cu n-am plîns deloc, etc, etc. Ar trebui non stop, fără oprire, ca să conteze. Că dacă nu, care e diferența dintre carcasa goală și cea de acum? Cea de acum s-a stins, în întuneric strălucește una noua, nu mai, s-a stins. Întregul se împarte în bucăți care apar în perioade distincte, se întîmplă că acum sunt subțire ca o foiță și am plămîni groși cît un rînd de creion, și rinichi milimetrici care elimină substanțe dăunătoare milimetrice tocmai fiindcă în întuneric acea bucățică și acei 300 de km nu mai pot etc, etc