Io cînd ieșeam afară nu voiam să tremur ca un firicel, voiam să-mi cadă o frunză prin corp, legănat stînga, legănat dreapta. Io cînd ieșeam afară nu voiam să ticăie frunzele, și nici întunericul să-și prevălească burta ca o plasă peste copaci și blocurile frapante, io voiam să-mi intre un licurici în frunte. Nu voiam să mă apuce visele în picioarele goale, io ieșeam afară ca să sfarm din aer niște roci. Nu ca să mi se facă limba mică în gură și să nu pot striga după ajutor, io ieșeam să plantez ace de albină. Și cerul se făcea roșu cinabru și norii se deșirau sub formă de scînteieri pe care păsări somnoroase le înghițeau fără să se gîndească la nimic și cu capetele lor ca niște pietricele prețioase coborau aproape de pămînt ca să li se desprindă aripile, și cerul se făcea verde și frunzele se deșirau sub formă de deșert și-n mijlocul nopții deșertul mirosea a levănțică, adunîndu-se în delușoare pe pămînt, fără să bată vreun vînt, păreau cupe de înghețată. Nu voiam să mă apuce deșertul așa că-mi făcea curaj și-mi dădeam drumul în întuneric călcînd pe cupele de înghețată doar ca să văd cum se prăpădesc ca niște bule de săpun și ceva dedesupt de pămînt le suge, păreau că trec prin pămînt sub pămînt, pîcîind. Așteptam cu respirația la gură să mi se prăpădească și mie tălpile, să intre prin pămînt ca un tăiș de cuțit care se pierde într-un pepene, dar frica mă ridica iar la locul meu de unde puteam privi cum animăluțele nopții mișună sub cer fără să se uite în sus și cum împrăștierea din cer se descarcă în fața lor printr-o sîrmă de circ, într-un șir ferofluid și ele se avîntă cu toate pe sîrma cerului fără să se gîndească la nimic, iar cînd șirul lor se pierdea în întuneric îmi dădeam iar drumul ca să le urmăresc cît e cerul de lung