Cat se mai poate uita

Cand teama trebuia compensata pentru a asigura un echilibru sufletesc temele serioase erau contrabalansate de idei elastice si feminine, sub forma de vise. De fapt uita de intalnirile adevarate cu ea insasi. E norocul de a fi feminina. Si cum orice se simte mai usor si mai putin povara din afara, dar si mai la indemana pentru critica (sa poti sa te judeci), ideea dedublarii si-a gasit locul fermecator si edificator in mintea ei. Vorbind despre tine la persoana a treia, nu vorbesti de-adevaratelea de tine. Asa stateau lucrurile in capul ei: daca nu vreau sa tin-de-mine in halul in care sunt-nevoita-sa-tin, atunci sa fiu in afara.
In acelasi timp, e un afara sub forma senzatiilor si nu a gandurilor, un afara in care constiinta doar bajbaie, e atipita, sa coordoneze poate, doar cu jumatate de deget aratator. Lipsind corectia, isi face loc creatia. Cu insusirea dedublarii s-au desprins din ea cateva fiinte feminine, fosnitoare, diferite unele de altele, ciripitoare, sfioase, obscure, stranii, practice. Un exercitiu elastic, in locul podului-de-sus sau al sfoarei sub forma corpului de sarpe al picioarelor, ea s-a intins in alte feluri, unele care s-o ajute sa se simta mladioasa, gumilastica. O constructie care s-o tina, sa nu-i dea drumul. Nu stia daca le-a provocat sau momit, sa se nasca si sa inceapa sa vorbeasca a tinut mai degraba de voia lor de a se trezi, asa ca vointa n-a fost de fiecare data a ei, de fapt ea a cazut sedusa fiintelor naturale si firesti. Vorbind si deconspirand lucruri infundate din ea ele s-au format tot mai tare independente, mai ales unele de altele, tot mai tare de ea, astfel ca nu i-a ramas decat sa le priveasca si sa le urmareasca. Poate si-a dat seama ca doar plecand din ea ele indrazneau sa fie ele. Deci nu i-a parut rau ca le-a dat drumul. Prea tare nu reuseau sa se departeze (aspiratia amagita, sau nu, spre unitate), intr-adevar pe una, doua le-a pierdut, dar altele mai intelepte au convins-o ca le-a recuperat in alte inchipuiri. Unele, o insotesc dintotdeana, sunt convinsa ca n-au sa se rataceasca vreodata de ea, nici c-au s-o paraseasca, sunt mai unite decat orice unire. Altele pe care le-as dori risipite pentru ca sunt prea infantile si o retin in locuri ce au tendinta de cercuri, stau inca lipite, dar le vad si poate le determin sa plece. Altele tresar sub forma de disponibilitati, palpaind imperceptibil de sub cochiliile lor adancite, dar Eu incerc sa fiu preventiva. Am reusit sa le dau nume cu ocazia noii metode descoperite, cand am stiu mai bine sa ma ocup de fiecare, pe rand. Am reusit sa invat ca trebuie sa vad si ce nu imi convine, sa le provoc deschise, sa nu le las sa pluteasca in aer. Nu e bine sa pluteasca in aer...nimic, in general.
Lumea ei e populata de fiinte feminine, curioase, bataioase, usuratice, cautatoare, pofticioase, ascultatoare, solemne, straine de multe ori unele de altele, interesate atunci cand totusi cand se afla una pe alta, fiecare pe rand reprezinta centrul unui univers traindu-mi viata, dand astfel nastere la pledoarii, fiecare pe rand e cea ascultata, e una singura cea care vorbeste, atentia pare orientata intr-o singura directie ce-i da cauza, iar posibilitatea cuprinderii contrariilor imi apartine, eu stiu, cea care vede, povestitoare, ca toate laolalta ii apartin, iar fasneala lor, simtitoare sau cautatoare urmeaza in cele din urma un bine meritat egoism omenesc, acela de a se inapoia ei insasi. Fiintele feminine raspund la chemari, ofera aceasta ocazie, observabilele, locuitoarele din nuci utere transparente. Fiintele feminine se infatiseaza. E o caracteristica a lor.
Am vrut s-o inteleg ca si cum as dispune tot timpul de o pereche suplimentara, incredibil de mobila, de ochi care sa ma ajute sa nu raman intepenita sau incremenita, plictisita la o adica, o pereche de ochi rostogolitori, cu pleoape si pe-o parte si pe alta, sa vezi dinfara inlauntrului e o insusire buna, pentru descoperiri, daca si-as putea apartine constient in contul tuturor lucrurile legate mai-mult-inconstient-de-ea as fi multumita, daca in pieptul meu ar mai supravietui mai multe batai de inima ar fi ca si cum ar primi un ajutor. Sa ai parte de fiinte, poate nu mai cazi asa usor in mutenia care indeparteaza si absoarbe omul in el insusi. O ascult si o investighez, intr-o convietuire contrafacuta.
De ce sa vrei asta, de ce sa te preocupe lucrul asta? Am vrut dintotdeana sa am certitudini, sa stiu exact. Pana la o incapatanare dureroasa, din cauza ca e necesitate, din cauza ca e. Dorinta de certitudine aproape ca are simptome, aproape ca o simt fizic si material intr-atat de periculos mi se manifesta cateodata. Sa stie, sa stie! Ca e locomotiva, ca e rusnica, salomie, ca e ciripitoare, ca e capucina, tiganca, cu sinceritatea privintelor spre care sa se indrepte aceste certitudini indraznita numai si numai la ea inauntru.
Se stie, exigentele ni le situam frematator si expansiv in lumea noastra launtrica, acolo prind forma cu adevarat, acolo isi permit maximul de sinceritate si dezbatere. Uneori, cand incercam sa scoatem la suprafata, verificarile exista in modul cel mai subtil posibil, nu ne dorim niciodata sa provocam vizibil, caci isi pierde importanta orice reactie ce nu izvoraraste spontan, iar noi suntem minti foarte vanitoase. Dar verificarea in exterior, in lumea exterioara sufletului e mereu secunda, importanta e calea interioara spre devenire. Pe cine ma bazez eu cand fac acest abuz de luciditate si obiectivitate, nu stiu, uite ca nu stiu. Acolo ne pasa cel mai mult, acolo cautam sa gasim, sa descoperim, sa intelegem, sa ne afundam. Nu prea ne-am dori sa-i conducem pe altii spre noi, am fi bucurosi sa ajunga singuri, si uite, daca orizontul se infatiseaza naucitor, ochii se indreapta inspre el, pentru ca orizontul are puterea de a absorbi.
Aceste considerente intervin in momente speciale, cand gasesc placerea sa ma gandesc la ea incercand sa ii gasesc singura, evocand, masura legilor ce ii guverneaza viata. Ca cine e cel mai in masura, de a da masura, decat cel ce isi cauta masura, traind-o?

...intr-un final (un final exemplar, adica implinit, incheindu-se si dand drumul inceputurilor) ce nu a reusit?! Nu a reusit (mult timp) sa se pastreze loiala cu adevarat unei fiinte exterioare, pentru ca, uite, mai presus a fost absorbita ei insasi, lucrurile ce nu intrau in sfera ei de reprezentare le condamna la unilateralitate, miopie si astfel era indreptatita sa spuna ca nu sunt relevante, pacalita prin toate cele ca e mai important sa isi ramana ei loiala; prin circularea, prin jur imprejurarea tuturor privighetorilor, bufnitelor, sentimentelor ei si-a subordonat excesiv o multime de imprejurari, of, dar asta s-a pravalit mult deasupra ei, in alte vai si utere, alte minti si gradini, caci loialitatea mult dorita n-a reusit sa fie discreta. Absorbita in ea, a dat cu capul de ziduri (ziduri care se ivesc pentru a anunta ca lumea nu ne apartine sub forma locurilor izolate, lumea apartine mai multor oameni deodata), si dupa ce s-a ridicat a vazut zambete sterse, increderi sfaramate, tot felul. Nu erau ale mele din pacate, si nu intelegeam cum au ajuns acolo, iar ce trebuia sa fi inteles (ca sa conteze) ar fi trebuit sa se intample pana sa se fi lovit de ziduri. Dar vin si intelesuri in urma impactului. Pentru potolirea nevoii de loialitate (mult prea) tiranica fata de propriile disponibilitati si variante ce miauna dinauntrul nostru ne-ar trebui timpuri izolate, sa ne simtim titulari unici ai clipei, sa nu interfereze in niciun fel cu timpul altora, astfel de loialitati ar trebui sa isi arda focul si tentatiile si apoi sa fie date uitarii, cand revenirea la timpul comun s-ar produce. Da, pentru egoism ar trebui instituite universuri paralele!

Fiintele nu stau singure, ele vin legate de alte fiinte, fiinte-verigi inlantuite si dependente unele de altele intr-un sirag ce-si primeste sens prin toate zalele luate laolalta, sirag cat sa cuprinda o lume. Si cand crezi ca ai rapit (desfacut) pentru timp limitat o veriga, celelalte cad, nu pentru ca sunt slabe, ci pentru ca asta e natura verigii, sa stea legata de o alta verigheta, iar cand ele nu stau legate, siragul are de suferit. Asa ca daca vrem loialitate, infocat si exaltat cum ne sta in fire, putem gasi loialitatea pentru lumea dinauntrul nostru, acolo avem dreptul sa incercam orice, prin idei si sentimente s-o luam in orice parte vrem. Asa, nu vom fi impostori, poate doar incapatanati. Si poate ne vom naste propriile adevaruri. Ele dau demnitate.
Din pacate, aceste ganduri slujesc doar in favoarea celui care s-a izbit. Si nu ii ajuta pe cei care s-au vazut cu zambete sterse, cu increderile sfaramate aproape cu nimic. Orice relatie frumoasa se bazeaza pe un soi de inocenta, ce nu inseamna neaparat inocenta ei, ci inocenta oamenilor ce o sustin. Odata pierduta aceasta inocenta, ea nu mai poate fi recuperata decat in alte relatii, cu alti oameni, in care, intr-un fel sau altul, cel care s-a lovit sa creada ca se poate revansa.
In fiecare fel de-a-ti fi doar tu iti gasesti adevarurile, doar pentru tine ele ele devin sonore, rasunand intr-un fel care sa poata deveni relevant. De cele mai multe ori, aceste adevaruri se pot tocmi in "adevaruri de eroare". Dar viata nu e eroare, prin simplul fapt ca e traita. Darul intamplarilor iesite din comun e de a da convingeri. Fiecare convingere potoleste, sau dupa caz, instiga. Asa cum unele convingeri au atatat, la fel altele, nascute din contrariul lor, au potolit. Iar apoi, au atatat sa fie intelese de ce si-au potolit a mai fi incercate. Oriunde, dar mai ales in vise, trebuie sa functioneze legea compensarii.

Iar in final stim! Ca orice luciditati, mai ales cele pretinse pot crea efectul contrar, ce le condamna, adica derizoriul excesului de evaluare. Larevedere!