Io cîteodată sunt foarte tristă şi atunci în faţa oglinzii îmi pun puţin ruj roşu pe buze, ung buzele roşii cu lanolină să se facă buzele unsuroase, ele să fie noua inimă a ţurţurelui rece. E foarte linişte, respiraţiile se lipesc pe pereţii corpului sub formă de umbre moi dacă ar putea fi atinse. Aşa pe dinăuntru umbrele după o vreme se scurg, se schimonosesc pentru că dinăuntru e un sac de ceaţă, o schelă înfiptă în căpşor. Şi atunci îmi pun mîna la gură, să leg sacul de ceaţă cu palma, să leg sacul cu o sfoară roşie din ruj. Să dea din picioare dinăuntru, să nu mai aud în veci pururi de el, pînă se transformă umbrele în vietăţi cu blană albă. Şi atunci în faţa oglinzii din inima ţurţurelui rece încep să picure unul cîte unul, iepuraşii mici, cît un vîrf de deget. Doar unele umbre răzbat prin legătura sacului şi sunt împroşcate prin guriţă ca nişte raze crepusculare
When me they fly, I am the wings (Emerson)
Daca vor sa fuga de mine, eu sunt aripile
marți
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
la rujuri din acestea ma pricep si eu, asa se zice :)
rujuri indecente, sigur, ne amintim :)
uff, ce săculeţ aburos se adună pe sub firicelul cel roşu
ihi, foarte dificil sa legi fedeles asa ceva
Trimiteți un comentariu