Sub tălpi parchetul lucește. Din tălpi picură din cînd în cînd cîte-o firmitură de pămînt, firmitura alunecă pe luciu ca o boabă de mercur. În ochi e o scînteie, ea face să se rotească irisul. Irisul se mișcă în ochi ca o rotiță de ceas, ca o roată de moară. Ea fărîmițează obiectele din jurul ochiului ca apoi ochiul să le poată mesteca. Spița leagă obiectele de butucul din cap, și apoi lucrurile merg în cap. Funcționează, cu alte cuvinte. Altfel ar fi îngrozitor, groaza segmentelor lustruite cu ceară, groaza spațiilor dintre segmentele lustruite cu ceară, groaza piciorului cu șosetă. Nu se întîmplă așa, moara fărîmițează lemnul, ceara, șoseta, groaza. La gît stă o omidă. Sub omidă pielea lucește. Multitudinea de piciorușe se leagănă, un vînt se pornește în cameră. Acest vînt nu merge în cap. El rămîne mereu afară, așteaptă la intrarea în cap. În vînt intră din cînd în cînd cîte-o firmitură