În această cameră părul nu mai strălucește de disperare. Dar pe îngeraș tot îl îmbrac și îl dezbrac în fiecare zi. Și casc cîteodată larg gura și parcă sunt dată cu stupoare în gură. Și-l bag în gură cu totul pentru că de pupat nu pot să-l pup. Și oricît aș construi la îndepărtarea mea de disperare, singura care mi se formează în gură e o țestoasă. O țestoasă grosolană care pînă la urmă coboară din gură. Care face lucruri în locul meu. Strînge un copil mic în brațe. Se urcă pe îngeraș. Pregătește mîncarea. Și îmi vine să o împing cu mîinile, să o dau la o parte. Dar nu reușesc. Oricît am încercat. Trebuie să se care singură. În timpul ăsta mă întind în pat ca pe-un animal urît mirositor și închid ochii. Înghit în sec, fără să fiu transpirată. Parcă au toți haine umede pe ei. Îi duc dintr-un loc într-altu, în brațele cu rufe de pus la întins. 

Acuma rîdem, ne cad din piept bănuți. Împodobim pămîntul.

Răritura din piept prin care pătrunde lumina. Mă țin de coaste ca și cum m-aș ține de o cămașă descheiată. Uite cît sunt de frumoasă pe dinăuntru. 

Asta e tăcerea tăcerilor. Să îți umble un crocodil mic prin gură. Ai crede că sunt dusă cu pluta, dar mie imi place cum mișună și îmi roade limba. Îmi place cum îmi roade crocodilul ăsta mic cît o unghie limba. Cred că îl am de cînd eram mică. Cînd am găsit în iarbă un cercel mic de aur, m-am pricopsit și cu unealta asta mică de lovire. Cine găsește în iarbă un obiect din aur și-un animal atît de periculos? 

O pasăre de argint lucește în cameră. Pasărea lucește peste tot. Îmi lucește în gură, pe unghii, în cap.

Depresia e sunetul pe care îl face corpul meu în timp ce se deplasează prin casă. Nu înțeleg nimic altceva decît sunetele pe care le produc obiectele. Îmi văd mîinile care manipulează lucrurile, o sticluță, o lingură care se înfige în laptele praf al Irinei. Depresia e sunetul laptelui praf. 

Umblu, umblu, mă deplasez. Sunt în mișcarea mișcărilor, dar în capul meu e iar iepurele mort. Stau între jucării, nemișcată, dar în capul meu nu e loc decît pentru bucata uriasă de carne care se tot repetă. Să ia cineva bucata asta de carne. Să oprească cineva animalul ăsta mort din fața ochilor.

Se face brusc liniște. Depresia e să se facă brusc liniște, după liniște, nu după zgomot. Să se oprească brusc ceva deja oprit. Nu îmi pierd mințile. Sunt aici, de mînă cu ele, suntem surorile surorilor. 

Depresia e atunci cînd au rămas doar obiectele. Cînd refuză să se unească și să formeze un ansamblu viu, în care să se poată trăi omenește. Depresia e atunci cînd cuvertura e grosolană. Și nu te vezi decît prin mîinile cu care o manevrezi cu atenție. 

Nu mai departe de cameră aștept zilele frumoase, when a teddy bear is a nice teddy bear, nu o percepție mecanică. Cînd lumea înconjurătoare e întreagă, ca o coroniță. Camera e singura posibilitate de care sunt în stare, în ea aștept să-mi treacă. Aștept, ca o persoană moartă, hainele moarte să treacă.

Mănînc o linguriță de zahăr. Mănînc o fetiță de zahăr. Ronțăi între dinți pantofii cu baretă și panglicile, șosetele albe. Aș vrea să mănînc la nesfîrșit obiectele din zahăr, dar încep să am febră în cerul gurii. Pe peretele din fața mea sunt lipite trei animale împăiate, o vulpe, un cîine și un iepure. Peretele prins adînc în jurul cozilor blănoase e o potcoavă albă. Prin ochiul lor uscat iese întunericul și împunge ca un băț. Mi-e greață, zahărul mi-a ajuns deja în încheieturi și în umeri, se simte ca săculeții cu nisip ud. Mă bag în lacul rece, pînă la gît. Țin cartea sus în aer, să nu se ude. Cîteva picături depășesc cercul de apă și se întind pe parchet. Udă o șosetă albastră. Șoseta de miercuri. Doar eu și peștele lucios rezistăm în apa aceasta atît de rece. Îl simt cînd corpul lui drastic, ca o cupă de escavator, vrea să îmi treacă printre picioare și atunci trebuie să îl împing ușor să se îndepărteze.

E frig. Stau aşa nemişcată zile întregi, uite cum lumina albă se depune încet de parcă ar cădea dintr-o mare țesătorie. Încep în sfîrșit să semăn cu covoraşul țesut din vis, împletit din tulpini, flori și insecte moi de mohair. Acest frig e strălucitor și rece ca zăpada din burta ursului polar. Degetele mi le mișc acum ca pe niste săbii, ele sunt armura mea mică cu care se înțeapă zăpada. Răceala înaintează și mîinile aţipite se răsucesc în jurul ei ca pe-o suveică. Straturile de lumină sunt din ce în ce mai grele, ca un pardesiu, ca o lădiță cu pămînt negru îndesat cu tulpini, ca organele cauciucate din păpuși, mirosind deja a lîniță. O păpușă în care te întinzi tu, inspirînd în nări pielea de mohair și cauciuc, întins vreme îndelungată ca să-ți albești scheletul, greu ca un castel.

Lucim. Ne ţinem de mînuţă. Bălţile de ploaie sunt aşa de sticloase că le desprindem una cîte una şi le aşezăm în straturi ca pe staniolurile de la bomboane. Lustruiţi încontinuu înaintăm pe pămîntul ud, subţire şi rotund ca un tubuleţ de mină 0.5. Plin de rîme şi tije. Trecători acoperiţi încet de smoala neagră şi caldă care se prelinge din păsări minuscule. În corpul meu un trandafir uriaş, cît un băiat, care se freacă de mîini şi picioare ca o haină îmblănită. În jur, cîteva panglici subțiri de sînge.

Stai să pun hainele în dulap şi mă împuşti după aia, bine?! Am căzut secerată toată dimineaţa, la un moment dat m-am întins un pic in pat că mă durea capul de-a binelea, desenele animate ies din ecran şi-acuză dureri şi ameţeală. Iertare! Eduard face ravagii cu mitraliera lui cu laser. E scursă viaţa din toţi pereţii şi toate canapelele, puşcărite toate periuţele şi pernele, mangustele, Pinnochio, Odilon Redon, cărţile, tot. Ura! Stăm în pat cu Ciopîrţilă, iar printre ruine, uite ce de mai lumină duce-n cîrcă o albină! Din cînd în cînd Eduard mai saltă puşca în aer, atunci urmează seria neîntreruptă şi lungimea foarte îngustă de undă. Înăuntrul camerei şi procesul de producere a luminii de către organismele vii.

Duminică, la ţară, eu si Eduard cu pantofiorii nostri de lac pe drumul înmuiat de ploaie. Copacii, lucerna, nucile verzi, untdelemnul şi mătasea, muşuroaie, dealurile, cupole peste cupole, cu liniştea lor de scoarţă terestră. Apoi brusc, cîteva rafale de mitralieră găurind liniştea! Încercînd apoi distraţi să astupăm spărturile cu tabletele de paracetamol pe care le avem prin buzunare, şi eşuînd. Luînd-o la fugă, de mînă, murind de frică, rîzînd în hohote, pierzînd spicul şi batistele albe. Cuprinse acum din toate părţile de frunzuliţe, rîme şi pămînt moale. Departe, în maşina gonind, stratul ei de emulsie sensibil la lumină străpungînd adînc oasele

Cînd m-am trezit aveam o frunzuliţă de aur pe limbă. Am ronţăit-o ca pe-o mască de oxigen, cranţ cranţ. 

Eduard spune "cînt pe pisică" şi în timpul ăsta bate uşor cu degetele pe spinarea slabă. 

M-am tuns iar. Ajunsese departe numărătoarea părului, avea multe cifre, asa că într-o bună zi m-am întors acasă cu părul de-o cifră. Dar Eduard s-a supărat. A zis că am păr de prinţ. Să mă spăl pe cap ca să se facă iar de prinţesă.

Am mîncat foarte mulţi cai fini de tracţiune. Sunt destul de mici şi i-am mîncat mai mult din inerţie. Dar într-o zi mi-am simţit burta, picioarele, mîinile întărite.

In cadă. Frec copacul de plastilină din talpă cu periuţa. Rămîne în locul lui o gaură în care îndes spumă.

E relaxantă doar o parte a corpului şi înlăturat restul. Cînd citesc ies în evidenţă unghiile şi degetele şi atunci creatura şi măruntaiele trebuie să se îngrămădească vii în nişte unghii cu lac.

La cinci jumatate dimineaţa aerul de-afară e rece şi subţire ca secundarul din oţel inoxidabil. Stau în răcoare si ţin noaptea pe cap ca pe-o coroniţă. O vrabie îşi dă drumul din copac iar creanga se întinde în urma ei de parcă curge dintr-un tub de gel. Gîndurile sunt subţiri ca acul, atîta se poate, o împunsătură în dreptul imaginilor care se perindă.

Cîteodată văd în oglindă vîrsta care mă aşteaptă. În loc să mă supere, mă înveseleşte. Pare că e altcineva în fracţiunea aia de secundă, dintotdeauna mi-am dorit să se vadă ceva diferit în oglindă.

Încercînd să apuc cu mîinile Aici se deschide, scris pe spate, ca pe feliuţele de brînză topită înfoliate, nimeresc o coastă, trasă pînă la capăt probabil n-ar mai putea mînca nimeni corpul.

E curios un copil mic să sforăie. Cînd totuşi o face, sforăitul lui pare că iese dintr-un bănuţ sau un ac cu aţă.

Nai, nai naaai

Unele zile sunt din hîrtie parfumată, îți vine să stai drept în fața lor sau să le ții în mînă ca pe un afiș și să le inspiri, să pătrundă un punctișor de hîrtie parfumată în corp, un punctișor salvator care mai apoi, în zile întunecate să licurească în secret

Rezistența materialelor

Sorbind pînza de lumină din colțul camerei pupilele se desprind și pîlpînd prin aer ca doi peștișori urcă spre floarea țesută, nimic nu se clintește în cameră, lucrurile deși nemaivăzute nu se cutremură, nici nu se prăbușesc ca grămezile de nisip, atît doar că poate ele își descoperă rana caldă din mijloc, atîta doar că poate în poneiul de pluș începe să trăiască în sfîrșit un bondar, și în teancul de cărți să se formeze o piersică, și-n piersică cenușă vulcanică, lungindu-se în aer pupilele adună în jurul lor urme de aer adormit și fosile de oxigen care pe suprafața translucidă de vedere se reflectă ca niște ochi de pisică, spre această nouă posibilitate se îndreaptă surprizele din lucruri, iese la iveală pelicula subțire de sticlă din păianjen și bănuții purpurii din ochii de girafă de plastic, bărcuțele lucioase adună lava din rîsul în hohote și mîinile întinse mozaicate. După o vreme lucrurile nemaivăzute se scaldă și mai ciudat, bondarul naște o focă și dulăpiorul de haine se umple cu bulgărași de smalț, și pietrele lipsă din inel cu pînză freatică, după o vreme din cameră e nevoie să se desfacă o cameră mai mică, pereții ei se desprind din pereții mai mari și camera mică aproape o umple, lasă un culoar împrejur, o coadă de așteptare se formează, lucrurile și rana lor caldă se îngrămădesc să intre și rezistența lor mult îndurată să se dizolve și foca să se desfacă în sfîrșit sub formă de ațe și bondarul să lumineze cu fibre de sticlă, teancul de cărți să decoreze un petic de melanină pe suprafața petelor de girafă, și mereu mereu noi camere vor trebui să se desfacă, infinitatea de rezistențe încuiate să plesnească, și fiecare lăcățel care se formează cu o eliberare proaspătă să aibă unde să aștepte, culoarele dintre camere să rămînă goale și desfășurate ca dintr-o bobină să poată alcătui floarea și șirul neobosit de colțuri

Io cînd ieșeam afară nu voiam să tremur ca un firicel, voiam să-mi cadă o frunză prin corp, legănat stînga, legănat dreapta. Io cînd ieșeam afară nu voiam să ticăie frunzele, și nici întunericul să-și prevălească burta ca o plasă peste copaci și blocurile frapante, io voiam să-mi intre un licurici în frunte. Nu voiam să mă apuce visele în picioarele goale, io ieșeam afară ca să sfarm din aer niște roci. Nu ca să mi se facă limba mică în gură și să nu pot striga după ajutor, io ieșeam să plantez ace de albină. Și cerul se făcea roșu cinabru și norii se deșirau sub formă de scînteieri pe care păsări somnoroase le înghițeau fără să se gîndească la nimic și cu capetele lor ca niște pietricele prețioase coborau aproape de pămînt ca să li se desprindă aripile, și cerul se făcea verde și frunzele se deșirau sub formă de deșert și-n mijlocul nopții deșertul mirosea a levănțică, adunîndu-se în delușoare pe pămînt, fără să bată vreun vînt, păreau cupe de înghețată. Nu voiam să mă apuce deșertul așa că-mi făcea curaj și-mi dădeam drumul în întuneric călcînd pe cupele de înghețată doar ca să văd cum se prăpădesc ca niște bule de săpun și ceva dedesupt de pămînt le suge, păreau că trec prin pămînt sub pămînt, pîcîind. Așteptam cu respirația la gură să mi se prăpădească și mie tălpile, să intre prin pămînt ca un tăiș de cuțit care se pierde într-un pepene, dar frica mă ridica iar la locul meu de unde puteam privi cum animăluțele nopții mișună sub cer fără să se uite în sus și cum împrăștierea din cer se descarcă în fața lor printr-o sîrmă de circ, într-un șir ferofluid și ele se avîntă cu toate pe sîrma cerului fără să se gîndească la nimic, iar cînd șirul lor se pierdea în întuneric îmi dădeam iar drumul ca să le urmăresc cît e cerul de lung

Boabe de sticlă

Cînd mi se deșira mîna și din ea mărgelele curgeau pe jos știam că trebuie să caut fîșia ta de umăr, să îmi așez acolo mîna știind că umărul înșiră mîna, că umărul tău oprește mărgelele și mîna mea poate iar să apuce. Pe jos se risipeau lucruri făcute, lucruri de toată ziua, într-o mărgea se rostogoleau papuceii spălați în chiuvetă cu periuța verde, o mărgea conținea mangustele și cheița cu care le deschideam ca să mă ascund, erau pe jos multe gesturi pe care le făceam cu plăcere, într-o mărgea se rostogolea talc, într-o mărgea erau ticsite țesături din bumbac alb, într-o mărgea era distracția cînd tu spuneai ceva și mie îmi plăcea să mă șochez în joacă, într-una unt și cașcaval. Se auzeau clinchetele lor mici, se rostogoleau pe parchet pleoapele mulate pe globul umed, și genunchii lustruiți, cădea în spațiul dintre stinghii mirosul lucios de carte, stăteam nemișcată ca să se înfășoare în ghips mărgelele deșirate și auzeam cum se rostogolesc buzele rujate și părul pieptănat după un covor sau intră sub pat plăcuța de aer de pe un deget arătător și amenințător. Îți mai întorceai capul și atunci eu făceam semn zîmbind că mai durează, apoi cînd reveneai îmi așezam fruntea pe spatele rece și fără să ai habar îmi dezlipeam ácele galben arămii, le dezlipeam încet și nu simțeai, nu simțeai pentru că la început nu doare, cădeau direct înăuntru ca niște plicuri de scrisori, făceam așa ca să înceapă odată să-mi pară rău și să trec la revanșare, S, vreau să mă revanșez, și odată începută părerea de rău să mă descotoresesc de gest, oricum era un gest la întîmplare, și părerea de rău să restabilească totul și să aducă un nor în locul ácelor, să am fruntea pufoasă, de parc-ar fi căptușită cu un strat de spumă de ras. Știam că mă pot baza pe tine, dar mie îmi era dor de propriul umăr de ghips, voiam să am propriul umăr de ghips, să nu sun la soneria de pe spatele tău ca să trebuiască să zic, să zic, ce să zic, așa și pe dincolo, oricum, acum soneria se cerea folosită iar în degetul de pe sonerie se forma deja descurajare și retragere, mă gîndeam să fac o listă cu toate retragerile mele chiar din mijlocul acțiunii, așa sunt eu de cînd mă știu îi ziceam încet spatelui tău arămiu, mă retrag în timp ce fac un pas în față, am un zid mic în piciorul din față, și o energie care se evaporă fix cînd sorb din priviri, atunci te întorceai de parcă soneria se transforma în clopot tocmai pentru aceste cuvinte, știam că orice aș fi zis mai departe clopotele rămîneau, că urmau să rămînă acolo pentru toate cuvintele, oricît de bine le alegeam, clopotele nu mai dispăreau, de-asta se deșiră mîna pentru că nu se poate deșira capul, ziceam la final în cinstea clopotului cel mare. Cînd ți se încălzea spatele știam că ácele trecuseră cu bine și drept răsplată, prindeam avînt

Zimbrul de cretă

Din mînă se ridică un perete, e prăfos și cald, în degete coboară un zimbru de cretă. Sub imensa încărcătură, fiecare deget e o fisură ușor de pisat, un animăluț alb e șlefuit înăuntru de frică. Să te lingi pe degete ar însemna să lingi un pilon de șira spinării. Din degetul pisat coboară zimbrul cretă și se zbate pe limbă, zimbrul se desface în săgeți cît un picior de furnică, gura e tolbă de furnici. Se deschide, și cîte-o furnică e expulzată cu viteză în te miri cine, cade te miri cine, se prăbușește te miri cine răpus de-o săgeată furnică cu două aripioare încordate și lustruite. Restul furnicilor sunt împinse înapoi, peste noapte capetele lor sunt înmuiate în apă, iar apoi fiecare furnica e cufundată mai departe în pirotehnie. Dimineața mănîncă stronțiu pe pîine, gura e o cămăruță fosforescentă. Cînd deschid gura mea frapantă, ziua acționează ca o flacără de gaz și capetele de furnică strălucesc în te miri cine. Degetele se întăresc la loc și animalul șlefuit se lipește pe buze

Sîrmă în surdină

Mă uit la cuvertura portocalie de pe canapea, nimic nu se întîmplă. Capul se uită la cuvertură, burta se uită la cuvertură, genunchii se uită. Milioane de cusături se înșiruie și pătrund în vedere, acolo se depun ac și ață peste ac și ață pînă cînd pupila e o gogoașă uriașă plină de oțel gri și ață portocalie. În locul cuverturii rămîne gol. Nu mă pot uita la gol. Închid ochii și tot ce rămîne pe dinafară e supt instantaneu într-o liniuță, întreruptă în dreptul capului. O liniuță infinită în stînga, o liniuță infinită în dreapta

Înfățișări foarte exacte, ca ale mele, bătăi de inimă foarte exacte, ca ale mele, au rămas în urmă, cochilii goale în stratul enorm, din grăunțe fine pe vecie. Au căzut din mine, s-au desprins ca-ntr-un șir progresie matematică, au căzut mulaje avînd ochii mei și capul meu și burta mea și încă și azi se afundă ușor în stratul enorm, de grăunțe fine pe vecie. Înfățișare cu mine rîzînd și călătorind 300 de km și ajungînd noaptea la o casă cu etaj se afundă ușor și acum în pămînțel alb. Nu mai e carne înăuntru, e doar conturul unei carcase dure care continuă să se îndepărteze. Cum spunea cineva, că pînă la urmă ajunge să fie identic Ce mi se întîmplă cu Ce nu mi se întîmplă, identic Ce n-aud cu Ce aud. În pămînțel alb să fiu bucuroasă ajunge să se confunde cu să nu fiu bucuroasă, am plîns se confundă cu n-am plîns deloc, etc, etc. Ar trebui non stop, fără oprire, ca să conteze. Că dacă nu, care e diferența dintre carcasa goală și cea de acum? Cea de acum s-a stins, în întuneric strălucește una noua, nu mai, s-a stins. Întregul se împarte în bucăți care apar în perioade distincte, se întîmplă că acum sunt subțire ca o foiță și am plămîni groși cît un rînd de creion, și rinichi milimetrici care elimină substanțe dăunătoare milimetrice tocmai fiindcă în întuneric acea bucățică și acei 300 de km nu mai pot etc, etc

Corpuri de iluminat

E plină casa de ștechere și cabluri de lumină, îl învăț pe eduard cum să umble în vîrful picioarelor și să ocolească bălțile fierbinți de lumină, în călcăie avem deja o tijă, o șlefuire care se înalță în corp, ca o tulpină de neon dintr-un pămînt cu bulgărași strălucind roșu oranj. Umblăm de mînuță prin casă, ne prefacem că e uriașă și că îl căutăm pe S, avem în corpușoare flori magnetice rupte din panouri publicitare, cu polenul lor care se depune pe pereții de cuvă ai corpului sub formă de aluminiu pulbere. Capetele noastre conțin medalioane cu fire de iarbă și insecte galvanizate, sudate în foițe subțiri de argint. Degetele noastre sunt plăcuțe semiconductoare, meșterim la cutia de televizor de parcă e lada cu jucării. De pe piept cruciulița e alungată ca o foiță de aur. În cruciuliță pieptul e adus mereu în centru. Cînd ne îmbrățișăm o căldură radioactivă se desprinde, din cap sunt expulzați snopi de cuarț și arcuri, așa îmbrățișarea călătorește spre propria-i estompare, cum ar spune cineva. Snopii au o viteză atît de mare încît destramă tot ce le iese în cale, hainele puse la uscat, uscatul, perdeaua, frunzele de afară, afară, capul unei doamne, doamna, îmbrățișarea destramă o pietricică încălzită la soare, îl destramă pe soare

Sub tălpi parchetul lucește. Din tălpi picură din cînd în cînd cîte-o firmitură de pămînt, firmitura alunecă pe luciu ca o boabă de mercur. În ochi e o scînteie, ea face să se rotească irisul. Irisul se mișcă în ochi ca o rotiță de ceas, ca o roată de moară. Ea fărîmițează obiectele din jurul ochiului ca apoi ochiul să le poată mesteca. Spița leagă obiectele de butucul din cap, și apoi lucrurile merg în cap. Funcționează, cu alte cuvinte. Altfel ar fi îngrozitor, groaza segmentelor lustruite cu ceară, groaza spațiilor dintre segmentele lustruite cu ceară, groaza piciorului cu șosetă. Nu se întîmplă așa, moara fărîmițează lemnul, ceara, șoseta, groaza. La gît stă o omidă. Sub omidă pielea lucește. Multitudinea de piciorușe se leagănă, un vînt se pornește în cameră. Acest vînt nu merge în cap. El rămîne mereu afară, așteaptă la intrarea în cap. În vînt intră din cînd în cînd cîte-o firmitură

După plîns buzele sunt uscate. Sunt atît de uscate, că dacă le zgîrii cu vîrful dinților, scot zgomote ca și cum le-ar rupe niște ațe. Mă joc așa cu ele minute în șir. După aia le umezesc cu vîrful limbii dar pata de salivă se stinge repede, ca un vîrf de apă pe o piatră caldă. Sunt obosită și caut puțin loc să mă desfășor, cobor privirea în piept. Lănțișorul și cruciulița ard pe piept ca o lumînare. Ceara curge pe pistruii de soare, atunci soarele se trezeste din nou la viață. Cruciulița caldă face o adîncitură în piele, o cutiuță lungă și dreptunghiulară, extrem de îngustă, se deschide în piept. Încerc să îmi bag vîrful degetelor în ea dar e așa de îngustă că nu îmi încape decît luciul unghiilor. Din carte citesc mereu pagina dreaptă, jos în colț, acolo e locul cel mai potrivit de ațintit privirea cînd ești abătut. Pieptul mănîncă în continuare ceară caldă pe pîine. Peste cutiuță e bună o folie de fereastră rece, trasă ca un celofan. Respirațiile se lipesc ca niște buline de paracetamol pe pereții pieptului pe dinăuntru. Bulinele mă fac să ațipesc. Mi se fac pleoapele grele, ca niște șindrile. Pieptul s-a umplut deja de parafină și cărbune, pe coaste se preling șuvițe subțiri, sîrmulițe de ceară

Rîîîîndunica așaaa zboarăăă iar eu trag zmeul de sfoară! Cam la nivelul acesta sunt. Am trecut cu bine de bastonașe, urechi de măgăruș și pete de cerneală, de prieteni fără grai, acuma cînt. Știu și povestea cu mînzul, era odată un mînz miiiic și vesel, alergaaaa, săreaaa și zbura de dimineața pînă searaaaa. Așa și eu, alerg, zburd de dimineața pînă seara. Sper să-mi revin, deocamdată nu pot să scriu compuneri decît folosind cuvintele din cărțile cartonate, pisoiaș, mînz, căldărușă, cum rîde leul HA HA HA, ce poate să facă un șoricel  micuț ca tine?? Peste cap plouă mărunt, țîc, țîc, țîc. Mai țîrîie cu chiu cu vai cîte-o frază științifică. Pe care o repet de multe ori cu religiozitate pînă o învăț pe de rost, că dacă numai cu atît rămîn de-acum încolo. Tremur ca șoricelul și zic poate și eu îți voi fi de ajutor cîndva! În timpul ăsta, maaaaaaaaaaaama la plăcinte faceee, bunicuța lînă toarceeee. Acestea fiind spuse, să revin la ale mele, în tăcere

Stau în fața ferestrei, pe parchet în bule de culori îmi picură mîna. A umplut parchetul de citoplasmă marca sam francis, a umplut parchetul de osmoză. Aștept cureaua de lumină, privesc nemișcată prin tunelul de nimic din fereastră pînă cînd burghiul din aer rece provoacă în pieptul din sticlă groasă un foramen, un orificiu lustruit ca o bombă, să intre aerul rece înăuntru și plămînii să înghețe. Să pornească plămînii dîrdîiți un zbor înăuntru, tîrșîit, ca și cum afară s-ar forța să zboare o casă sau o masă, foarte aproape de pămînt, gata oricînd să se răstoarne. Așa zbor eu din plămîni, pe dinăuntru, foarte aproape de pămînt, gata oricînd. Cureaua de lumină e subțire cît un firicel de iarbă, și se depune foiță cu foiță în jurul mijlocului

Și peste mai ce?

Am purtat un pumn de căluți în palmă dar apoi s-a întîmplat ceva și m-am gîndit că nu mai vreau să-i țin, că i-am ținut atîta vreme așa crezînd că ei vor căra galopul pe nesimțite, așa cum ți-ar arunca în vîrful picioarelor cineva străin gunoiul, că va urca pe șeile lor cărămidă cu cărămidă ananghia, m-am gîndit că poți fugi stînd pe loc, cu un pumn plin de tremurici cu copite. Dar eu am obosit în unele oboseli, oboseala mi-a ajuns pînă la genele de oboseală. Așa că scriu normal și apoi maschez, ca să nu zic alb pe negru, uite fix sub alb și negru stau de fapt adevăratele mele cuvinte, cele care ies pe gura de dinăuntru, dar ce păcat, uite cum se scrie peste și cum nu zic, zi, jeni, și sub jeni stă numele meu adevărat și tot așa și sub tot așa doare ceva, ce oare. Așa că m-am ridicat, cu spatele spre cei neobosiți și am aruncat un pumn de căluți pe ei. Erau atît de supărați cu ale lor că n-au simțit copitele mici și alunecoase, n-au simțit coamele mici și mătăsoase, n-au simțit nimic. Am ajuns acasă, m-am descălțat, și apoi am aruncat un pumn de căluți în încălțări, să-mi amintesc strîngerile de inimă cînd voi gîndi să revin. Eram neliniștită așa că m-am apucat să adun de prin casă, m-am mișcat repede ca să nu am timp decît de adunat și să nu se înghesuie nimic altceva între mine și adunat, am apucat obiectele aruncate prin casă, am strîns de pe masă, am spălat vasele, apoi mi-am recuperat pumnul de căluți din locul unde-i lăsasem, că doar nu poți face ordine cu o mînă, apoi am aruncat un pumn peste vasele spălate, peste teancul de gesturi identice din fiecare zi, și peste mai ce. Peste ceea ce e numai al tău și cauzează Enormul. Peste picăturile care zdrăngăne, peste singurătate, peste rădăcinile în care nu coboară nimic niciodată, ci doar iese. Peste dorința de-a spune ca să se vadă și de-asta să treacă. Dar apoi am aruncat un pumn de căluți peste liniștea din camera mică, și înainte să apropii ușa ca să păstrez liniștea, am văzut ceva tare frumos, căluții au ieșit la iveală, pluteau prin cameră de parcă erau baloane de iribal care nu se spărgeau, care nu se spărgeau. Nu se spărgeau peste tot, nu se spărgeau peste cărțile cu prieteni fără grai, nu se spărgeau peste dinozauri, peste popice, peste șosetuțe, peste ștrampi, peste cuburi, peste șinele de tren, peste Eduard. Am crăpat înapoi ușa, puțin, cît să-mi încapă o mînă, am vrut să nu se spargă puțin nici peste ceva de-al meu

Închis-deschis

Ne-am întîlnit și statul nostru de atunci a fost părticica, lustruită și frumos mirositoare, am folosit-o apoi ca să completăm atîtea și atîtea ce n-au mers, n-a mers vorbitul, am pus părticica pe vorbit și s-a potolit nemersul. Nu vedeam bine, vedeam foarte greșit. Mergea panica de minune, îmi vinea să strîng fedeleș lucrurile din viața m, să fac un mănunchi din ele și mănunchiul să-l țin în brațe, pentru toate eventualitățile. Că ele m-au luat pe nepregătite de cîteva ori, că dacă aveam mănunchiul deja bine făcut m-aș fi apărat mai potrivit. Dar așa, cu lucrurile risipite n-am știut pe care lucru să-l apuc ca să mă apăr, și care lucru apără mai bine, și...Nu știam că părticica se punea și pe nesimțite, că trebuiau multe straturi de văzut greșit și cîteva întîmplări greșite ca să dau de pelicula subțire și transparentă care să se îngrijească de nemersul din viața m. Și să-l facă de zi cu zi. No longer izbucnitor. Și ce mult mi-am dorit să fi fost a mea de la început, să n-o fi smuls din coclauri. Urmele de acolo nu trec niciodată. Ce trist. Timpul a trecut, m-am mai împuternicit dar și părticica a crescut pentru că nemersul cînd apărea se purta foarte periculos, se întîmpla mai rar, dar era asurzitor și atunci ne puneam părticica pe urechi. Repede, pune-ți părticica pe urechi voiam să zic, dar nu ziceam. Sau poate mi se zicea, dar nu auzeam. De frică și oboseală n-o dezlipeam imediat și rămîneam pentru o vreme închisă, mă purtam de parcă toate proviziile pentru supraviețuire erau închise cu mine înăuntru. Apoi cînd o dezlipeam, eram vioaie și mă repezeam la t și la lume pentru că vă auzeați așa frumos. Și știam atunci, în gînd, că îmi voi pune iar părticica pe urechi, că așa determin lucrurile să meargă pentru m

iac

Scîndurile de lumină de pe perete se lipesc pe oboseală, oboseala plînge pînă la piele. Ultima picătură se delimitează cu exactitate, nici prea groasă, nici prea subțire. I se oferă o secundă în care muțește pînă la capăt, apoi se întoarce înapoi ca o lentilă. Muțenia s-a împrăștiat deja pe suprafețe infinite, nu se știe cît de departe vor ține pasul în viitor. În tăcerea asurzitoare din spate cineva taie capul șopîrlei, în față sar stropi de sînge pe picătură. În picătură au găsit o secundă să se transforme într-o secure înfiptă pînă la capăt, unde se vede întregul. O încărcătură pe care scrie iae și gata. Din cînd în cînd se ridică pietricele, în fiecare trebuie înfiptă cîte-o secure mică și scîndurile de lumină de pe șopîrlă se dezlipesc pînă la piele

Are și o latură de matematică

Cînd Eduard adoarme eu mă bag într-un pătrățel de matematică. Și nici măcar nu-mi rămîn degetele sau picioarele afară, intru cu totul. Pătrățelul are un fermoar pe dinăuntru, cîteva minute mă joc așa, trag de el în sus și în jos, sună de parcă ar rula pe rulmenți de zahăr. Tu mă cauți prin casă însă din păcate pătrățelele nu se găsesc pe toate gardurile. În timpul ăsta eu respir liniștită în niște hîrtiuță. Cum e întuneric beznă și n-am nimic de făcut, scot din buzunarul de la bluză un biscuit și îl sfărîm cu poftă în palmă. Mai scot unu, mai scot unu, în total sfărîm patru. Adun firmiturile din colțuri și le bag înapoi în buzunar, să se facă din ele alți biscuiți, cine știe cît îmi vine să stau azi înăuntru. Aud cum mă strigi prin casă și din păcate îmi dau lacrimile. Mi le șterg cît ai zice pește, să nu ude pătrățelul de matematică și să fiu nevoită să ies afară. Mă întind și ating chiar bine dunga de jos a pătrățelului din cerneală tipărită. E o senzație minunată, să fiu așa măruntă, să pot atinge cu tălpile o latură de matematică. Recunosc, dacă mă mai strigi mult, o să mă ridic, o să-mi strîng liniuțele și o să zic daa. Hm, înăuntru e răcoare, data viitoare o să-mi înfășor pe deget niște fire de lînă la intrare. Dar cum ar fi să stau aici pînă mă găsești. Mi-ar prinde bine să treci printr-o spaimă. Sigur că ți-ar lua mult să dai de mine, dar apoi aș putea să renunț la ascunzătoare. Ce gene, îmi ajung pînă în tavanul de hîrtie, aș putea să adorm foșnind la ele, în sunet de poros. Dar cum ar fi să îmi fac apariția la tine în cameră, tu adormit pe jumătate de pat nefăcut, să te bat ușor pe umeri și apoi să mă prăpădesc de rîs de la reacție, eu plantată în fața ta și înfășurată ca-ntr-un capot, doar că din pătrățel de matematică. Unde ai fost, te-am căutat pînă la 2 noaptea! Oricum, sunt foarte greu de găsit, nu se știe în care caiet din sertar, sau bibliotecă, din clasa a doișpea, unul recent, unul de-al meu, unul de-al lui tata Tică, unul gol, unul pe jumătate plin, altădată într-un pătrățel cu scris. Unde să fiu, am făcut niște calcule

Thousand Violins&The Tired Lillies

Șterg irisul cu șervețel din piele de căprioară ca să-și mențină culoarea, mă ridic din patul plin cu aburi de legume, îmi leg băltoaca cu ligamente de coapsă, aleg un soare care proiectează pătrățele de lapte pe parchet în loc de lumină, pornesc dușul să țîșnească bomboanele colorate din zahăr, învîrt de cadrane ca să se îndoaie genunchii, ascund cîteva rădăcinuțe de ganglioni bazali în buzunar, umplu stiloul cu supă în loc de cerneală, îmi dezlipesc abțibildele tom&jerry de pe ochi, aleg o bluză din căldărușa cu apă, arunc o păturică peste șopîrlele din pata oarbă, descui lopățica care aruncă nisip din gură, pun sita la vene să nu sugă strechea fără oprire sînge, umplu broca cu silabe tan, mănînc pe fugă niște dureri de oase din ouăle cu surpriză, arunc o privire în oglinda cu grătar de aragaz în loc de sticlă, așez în ladă jucăriile care se preling din ochi, beau niște apă pudră, îmi curăț mîrîitul de coajă, scot din bibliotecă niște cărniță, o dezgheț în palmă, pun vasul deasupra chibriturilor, și încep să dau încet urletul în leagăn, și verific lanțul să nu cadă urletul încet în țărînă, și mă depărtez încet să nu mă lovească în burtă, îl șterg cu șervețel umed pe mușchii lustruiți de vînt, îl ridic din leagăn, îl îngrop în piept, arunc plămîni peste, apoi torn făină și torn zahăr vanilat și bat ouă și fac spumă și fac blat, ațipesc puțin, mă trezesc, mă spăl pe față, desfac un căluț din carusel, îmi scot șosetele, mă sui, închid ochii, și servesc urletul bine pătruns în farfurioare, bine pătruns în buze, și sărbătoresc cu un pahar la sute de grade

Pe furiș

Am scos din perete un fir de perete nu mai mult, am scos din policandru un fir de policandru nu mai mult, am scos din bluza neagră un fir de bluză neagră nu mai mult, am scos din șosetele albe un fir de șosete albe nu mai mult, am scos din micul rinocer un fir de rinocer nu mai mult, am scos din ardoarea prăbușită un fir de ardoare nu mai mult, am scos din batista caldă din cap un fir de batistă nu mai mult, am scos din noița de pe deget un fir de noiță nu mai mult, am scos din mîinile lui S un fir de mîini nu mai mult, am scos din rujul roșu un fir de ruj roșu nu mai mult, am scos din sîngele răspîndit prin tot corpul un fir de sînge nu mai mult, am scos din auz un fir de auz nu mai mult, am scos din singură un fir de singură nu mai mult, am scos din Eduard un fir de Eduard nu mai mult, am înșirat fir după fir pe parchet, am legat fir de fir pe marginea prăpastiei, am înșirat fir după fir deasupra fundăturii, mi-am luat inima în dinți și am pășit fir după fir, am făcut echilibristică, n-am căzut, am scos din echilibristică un fir nu mai mult, am pășit, am făcut echilibristică, n-am căzut, am scos din echilibristică un fir nu mai mult, am pășit, mi s-a strîmbat gura de frică, am scos din echilibristică un fir nu mai mult, m-a cuprins frigul, am legat fir cu fir prăpastia fedeleș, am pus prăpastia în lada cu jucării din spinare, am mers pînă m-am acomodat cu prăpastia, am dezlegat-o, am băgat pe furiș toate firele înapoi și m-am comportat mai departe

Pătrățel de matematică

Cîteodată întunericul sună a nasturi. Pe ochi sunt lipite pleoape subțiri rupte de la mijloc, de la sîrmă, irisul e un pătrățel de matematică, genele sunt forfecuțe și întunericul sună a nasturi. Pentru că în mijlocul lui se topește un om de zăpadă negru ca cerul gurii, și atunci îi cad pe jos nasturii de pe burtă. Își duce mîna la gură și speră că n-a auzit nimeni nimic ca să aprindă lumina și să-i înghețe cerul gurii la loc, foile subțiri care acoperă ochii rămîn nemișcate, omul de zăpadă se topește în continuare. Dar fata cu ochii din hîrtie a auzit, de-asta s-a ridicat din locul ei și s-a dus să se lungească la picioarele întunericului. Spune că întunericul i-a picurat pe ochi, că s-a lungit lîngă omul de zăpadă cu ochii deschiși și că acum găurelele din nasture sunt lipite de irisul din pătrățel ud, și că acum vede cu două găurele, spune că acum se vede în oglindă cu două găurele, că lumina cade din soare cu două găurele, că dacă cineva vorbește gura are două găurele, spune că își piaptănă părul cu găurele în mînă, că citește cu găurele, că dacă privește prin cele două găurele din băltoacă vede urîciunile pămîntului, spune că în pietrica cu cele două găurele e un baptisteriu, spune că fin și subțire ca o liniuță udă de matematică pe degetul ei de hîrtie e un ac, că bagă ața prin găurele și înfășoară strîns de mai multe ori, să se prindă bine nasturii de ce i se întîmplă, să nu cadă pe jos găurelele, spărturile, portițele din ce i se întîmplă, într-adevăr, care se deschid nu numai la bine, ci și la rău, dar că fin și subțire ca o liniuță udă de matematică acul cu ață e o barcă în care se suie ca să treacă în siguranță prin spărturi, că oricît sunt de mici poți să te îneci, că vîslește prin găurele pentru că e posibil să te îneci într-o băltoacă și să te prăbușești de la o pietricică, într-adevăr care se deschid nu numai la bine, ci și la rău, o barcă în care se suie ca să salte de bucurie prin spărturile frumoase, acul e un arcuș, și spune că spărturile sunt sunete, că nici nu trebuie să te mai atingi de ele, că înveți să nu mai auzi tot ce ți se întîmplă...Pînă la urmă a tăiat cu o forfecuță liniuța fină și subțire de la mînă, a închis pentru o clipă ochii iar găurelele au umplut-o pe ea pe dinăuntru, reci ca un om de zăpadă

Lacătul de calcar

Stau în mijlocul camerei albe cu un vînticel amar în cap. Crusta adînc specializată ascunde respirație și activitate cardiacă, sub crusta uscată se întind firișoare pline cu nervi în care excitația colapsează din timp în timp. O măduvă a spinării împinge în pereți cordoane cu calcar, praf din oscioarele animăluțelor care au împietrit cu un vînticel amar în cap. Scot din cap foarfeca și decupez o porțiune de perete, pe care mi-o înfășor ca o cîrpă pe braț. Peretele se întărește ca un ghips pe mînă. Mă așez cu vînticelul amar pe braț, aștept să aud bătaia de inimă a camerei albe. Simt o pulbere înăuntru, care apasă vînticelul, se lasă ca o macară în cap la mine, o să-mi iasă pe gură și pe nas vînticelul. Scot un fir de ață din cap și cos măduva spinării, cos cochiliile melcilor, scoicile, coralii, bureții de mare, fac un costum de scafandru pentru mine. Îmbrac scafandrul, corpul stă închis ca într-un os uriaș, îmi dau drumul în cameră. Camera își deschide valurile de șamotă și calcar, înot tot mai adînc în fluture, în pia mater, tot mai adînc în scleroza în plăci a peretelui, scafandrul e tot mai mic, lucios ca un genunchi de secure, un vînticel în lacătul de calcar

Întunericime

Doamne, cum se scurgea întunericul din ochi, așa ca o leșie, așa ca o lavă, așa ca o călduță, se umplea camera cu el, eu nu făceam nimic, stăteam cu mîinile în sîn și mă uitam la pereții de întuneric și la covorul gros de întuneric, nu mai era nimic de făcut, se făcea tot mai răcoare și bătea tot mai tare vîntul în ochișori, erau așa, ca o casă părăsită, lucrurile se petreceau cu repeziciune, se umpleau ochișorii de pînze de păianjen, de pături pufoase cu praf, de uși care scîrțîie, de pași invizibili, de fantome se umpleau ochișorii, se duceau ochișorii pe apa sîmbetei, și eu nu făceam nimic, stăteam cu mîinile în sîn, nu mă miram, că oricum vederile se opriseră de ceva vreme, tot ce făceam putea fi făcut bine mersi cu ochii închiși, mă gîndeam doar să nu intre nimeni în camera cu întuneric, mă strofocam s-o păzesc. Nu știam atunci că ieșeam din cameră cu un norușor de întuneric deasupra capului, și că-l purtam peste tot cu mine, credeam că întunericul e în jos nu în sus. Nu știam atunci că lucrurile pot reveni oricînd pe nepusă masă, să te trezești că pică din ochișori o ușă scîrțîită, așa în plină zi, în timp ce privești o masă sau o farfurie, să te trezești că se prelinge ca un fum o fantomă din ochișori în timp ce încarci ceva într-o mașină sau vorbești cu o mamă, dar nimeni nu rămînea cu gura căscată, doar înăuntrul tău era gura căscată cea uriașă, plină cu flori, așa ca o coșarcă plină cu flori, și dintr-o dată miroseai puternic a flori, a culoare și otravă, a opaiță și plumerie și salvie și coada șoricelului și romaniță și lumînărică dar și spînz și dedițel și salcîm galben, cucută mare și lăcrămioare și parcă se umfla mirosul ăsta în ochi, și atunci fugeam cît puteam de repede, lăsînd baltă mama și farfuria, și deschideam ușa și intram în cameră, și atunci în ochișorii din cameră se deschideau cele două mări mici și adînci, adîîînci, și din pereții de întuneric și din covorul de întuneric se desprindeau, sărind în ochi, căluți de mare și diavoli de mare și cîini de mare și bancuri de zărgani înotînd în formație de diamant și corali vaze azurii și scoici lampă și bureți cu smocul din fibră optică și meduze ciudate ca niște nave spațiale și nisip chimic și nisip rece și adîncurile se populau iar cu ființele exorbitante, și camera rămînea în urmă ca o casă părăsită

Licuriciul

Aveam un inel albastru, îl foloseam ca să mi se facă mîna albastră, începeau pești de sticlă să plutească și înoate prin ea, o țineam puțin în aer sau o răsturnam ca pe-un glob, și mă distram cum se duceau peștii de sticlă cu capul în încheietură, îmi duceam mîna la gură să nu se audă cum mă distrez, din greșeală mai înghițeam cîte un peștișor din sticlă. Aveam un inel cu ceas, îl foloseam să-mi ticăie mîna, îmi duceam mîna la fructul indehiscent din piept și cuplam bătaia de acolo cu bătaia din mînă, și începea și fructul indehiscent să-și pornească secundarele și minutarele lui, rîdeam și din greșeală mi se scutura pieptul și din greșeală mai cădeau secundare în sînge, se duceau de la inimă la plămîni să se oxigeneze și apoi cădeau prin circulația mare în tot corpul. Aveam un inel cu aur, îl foloseam ca să-mi strălucească mîna la lumină, se încălzea mîna mea, transpiram toată, și cînd nu mai rezistam îi dădeam drumul în aer, zbura flacăra de aragaz ca un zmeu, și la final crăpa în zeci de bucățele, era o minunăție, mă uitam cu gura căscată fiindcă eram impresionată, din greșeală mi se lipeau bucățele de zmeu pe limbă. Aveam un inel din salpetru, îl foloseam ca să mi se dizolve cît ai zice pește mîna în delicvescență, aveam o mînă ceară și sare, plină de umezeală și caldă. Aveam un inel subțire ca un abur, îl foloseam ca să mi se transforme mîna într-o singură respirație, pășeam cu ea pe marginea prăpastiei, la final nu mă răbdam și o azvîrleam ca pe-o undiță, să văd ce pot pescui cu ea din întuneric. Aveam un inel sub formă de ou, îl foloseam ca să susțin cu dublul lui arc greutăți inimaginabile, nu-mi venea să cred cum stă teancul de fierăstraie și fiere pe coaja subțire. Aveam un inel din ulexit, îl foloseam ca să citesc cuvintele din mîna care semăna cu o lingotieră, cu un blocușor din piatră transparentă, cuvinte care se tot lipiseră de prin cărți cînd erau ținute în mînă, eram foarte curioasă să văd ce cărți s-au lipit, după aia căutam în bibliotecă după ele, să văd cum lipsesc pasaje întregi, nu-mi venea să cred. Aveam un inel ceainic, îl foloseam să beau ceiuț ciudat din el, și vocea mi se făcea răgușită, recitam, și radu sufla pe picioarele sub formă de păpădie, globurile pufoase zburau, zburau. Aveam un inel cu o fetiță din aur, îl foloseam ca să am pielea fină și niciun fir de păr pe corp, eram destul de înfricoșătoare așa cheală, mă uitam în oglindă și îmi duceam mîna la gură și dezveleam dinții, atunci cădeau peștișorii de sticlă, se spărgeau pe capete și pe mine, singurul peștișor de sticlă rămas în picioare, mă distra. Aveam un inel mesteacăn, îl foloseam să mă fac stană de piatră, doar mîna cu inel rămînea afară sub formă fruct, ca un steguleț alb de pace care se deschide la maturitate. Aveam o venă sub formă de inel, era caldă și dacă o atingeam pulsa, ea era licuriciul meu plin cu sînge

Poezia din șosetă

Și uite, vine seara, i-am arătat pe hartă, și așa se mai termină o a catralioana parte. Catralioană frumos împachetată în vasele spălate și firmiturile adunate, în mulțimea de fire de praf și suprafețe de masă șterse, în aburii de legume și hăinuțele schimbate. Bine, acuma uită-te la sacul verde de gunoi, e prima dată cînd apare așa ceva pe hartă, foarte bine că s-au gîndit unii să facă saci verzi de gunoi, dacă te uiți atent poți să observi cum a îmbărbătat un pic culoarea pitorească într-o seară cu o masă foarte lungă plină, domnule, plină ochi cu șervețele cu aloe și hîrtie albă și pîine și cutii și sticluțe, pe hartă nu se vede dar a mers totul foarte repede, am îndesat cornurile, pungile, hîrtiile, cutiile, apoi mi-am pus mănușile de catifea și am început să spăl vasele, ce extraordinar, se vede pe hartă cometa din vase spălate? Strălucește, nu-i așa, uite cum plînge cometa din ibrice, nebuloasă, uite un șervețel umed din aloe, nu mai plînge cometă tolomacă, te apropii de soare. Uite-te acuma la punga cu șosetuțe de pe hartă, punga cu toate șosetuțele răsturnate, așa m-am gîndit căutînd o pereche de șosete pentru culcare, că dacă le las pe celelalte temporar răsturnate, eduard o să adoarmă mai repede decît de obicei. Și așa a și fost! A adormit cît ai zice pește! După aia m-am ridicat și am pus pe întuneric șosetuțele la loc, și punga la loc și jucăriile de pe jos la loc, și pentru că mă grăbeam am atins în întuneric hipopotamul din greșeală și a început să cînte hipopotamul roz, am așteptat să treacă cele 30 de secunde, nu m-am impacientat, că știam cum doarme eduard buștean. De-aia lîngă buștean e un hipopotam roz pe hartă, să știi. Cum unde-s io pe hartă? Cum ce mă iau la harță? Gata, am culcat aburii, șosetele, hipopotamii, cutiile, șervețelele, mă duc în camera mea cu spumă și căldură și oglindă, curge apa frumoasă, făinoasă și bățoasă peste cap și păr și genunchi, cade apa pe cometă. Închide puțin harta, că sunt dezbrăcată. Nu se mai vede nimic, doar o pereche albă de șosete groase, sunt eu băgată în șosete, citesc o carte. Ups, încep gîndurile secrete. Oare o să-i placă lui eduard de mine cînd o să fie mare? Nu pentru că sunt mama lui, mamissima lui, mămuca lui, ci să-i așa cum îmi place mie de el, nu numai pentru că e băiețelul meu ci pentru că e foarte interesant. Uite o poezie în șosetă!

Băiețelul meu are o inimioară din legume și cărniță
O bătaie în ușă...
Protecția consumatorului la ora asta?!
Am primit reclamație de-un ritm de inimuță cam...
La ora asta?
Doamnă, faceți un pas în față!
Un pas la ora asta?!
Fie, pășesc un pas în față, păi ce să zic, cred că din cauză că i-am gătit eu multe legume și fructe...
Așa ceva nu se face!
Se face tocăniță și fripturică și poprică!
Mămică!
Vedeți?! V-am spus! El iubește gustul fructelor în drum spre soare

eu am rîs n-am zis nimica

Am pus mîna pe picior și cînd am pus mîna pe genunchi am văzut cum era apătos ca un burete și atunci am strîns genunchiul în mîini, am stors genunchiul să fie uscat, of, ridică-te am zis, l-am ridicat, l-am luat în mîinile ude de la strîns și era frumos ca o floare, era prăfos și lucios în același timp și atunci mi-a căzut o lacrimă pe el, am zis în gînd asta-mi mai lipsea, să se umfle iar genunchiul, poate o să-i dau drumul, așa umflat, să parcurgul drumul ca o bărcuță. Mi s-a făcut somn, că așa mi se face mie somn de-o vreme, pe nepusă masă, și mi-am așezat obrazul pe genunchi, și atunci am tras un pui de somn pe articulația cea mai puternică, și toate gîndurile de somn au zdrelit genunchiul și n-au mai zdrelit capul. După aia mi-am pus ochelarii de soare și bărbia pe genunchi și am privit așa în gol cu ochelarii de soare, și era o liniște incredibilă și în liniștea aceea incredibilă m-am gîndit la x și la y, i-am fixat cu ochelarii mei de soare, și i-am trimis în gol, noroc cu ochelarii mei de soare că habar n-aveau că-i trimit în gol, doamne, ce mă prăpădesc de rîs, doamne, ce mă prăpădesc de plîns. Ucigă-i toacă, mare scofală cum și-au pus ei amprenta, de parcă nici n-ar fi existat înaintea amprentei, de parcă au avut un plan cu amprenta de la bun început, am încercat să calc cu genunchiul amprenta, și din semnul de pe genunchi vechi de cînd aveam 7 ani a început să curgă sînge, exact ca atunci cînd aveam 7 ani, așa că mi-am dat jos ochelarii și i-am pus pe sînge

Săbiuțele de praf

Doamne, cum intră cîteodată lumina în tine, de parcă cineva aruncă o găleată plină cu apă, rece ca cimentul, care te murează din cap pînă în picioare, Doamne, cum înregistrează capul cîteodată obiectele și lumea, de parcă n-ar fi decît un depozit, nici un fel de emoție, doar utilaje, ciocane, dălți, fierăstraie, clești reglabili, generatoare de curent, pompe și hidrofoare, vezi un cățel pe stradă și cînd ajunge în depozitul din cap se transformă într-o mașină de frezat sau într-un strung pentru lemn, vezi o cutie de vitamine pe masă și cînd te uiti în cap în locul ei e o curățătoare cu abur pe care cade din cer o săbiuță de praf, aproape perpendicular. Vorbești cu o tanti și cuvintele ei tîmpițele parcă-s mașini de măturat stradal, ea spune ceva și ție îți tot vine să te dai la o parte, să nu te stropească, și-așa ești leoarcă de la lumina puternică. Primești un mesaj de la o prietenă, îl iei și-l așezi în hala uriașă, sub formă de schelă de aluminiu care scoate sunete metalice. Speli farfurii și le așezi frumos pe un polizor, aduni fire de păr de pe jos și le dai printr-o mașină de îndoit tabla. Îl vezi pe ta pe stradă și grăbești pasul să n-apuce să se facă freză pentru zăpadă în cap, și-așa ești deja înghețată de la lumină. Ăsta e capul tău, un depozit cu obiecte grele și mii de săbiuțe de praf. Te-apucă plînsul, mii de lăcrimuțe betoniere, care te doboară

Ce bine e să stai în picioarele goale pe niște gratii de lumină pe covor. Ține de felul în care intră prin faldurile de perdea lumina de noaptea în cameră, cînd toate luminile artificiale din casă sunt stinse, poate în afara unui beculeț de laptop în standby sau a unui ecran fosforescent de televizor din camera învecinată. Te ridici de lîngul copilul culcat, mișuni după te miri ce prin întuneric și dai brusc de ele, le vezi uniforme pe jos. E foarte frumos, parcă le și poți simti poroase și răcoritoare sub picioare, iar dedesuptul dedesuptului dedesuptului grătarului de pe covor, parohia părintelui Fairing din V, mica enclavă de lumină și enoriașii cu coadă gri, șobolanii cu nume de sfinți

Lili Florales

Cînd m-am trezit aveam cearcăne, și apoi cînd m-am trezit aveam cearcăne, m-am trezit de la capăt și aveam cearcăne, am frecat cu pumnul oglinda, am fugit în cameră, am tăiat cu un cuțitaș burta ursulețului maro de la Uca, am scos din burta lui rinichii și cordul și plămînașii din vatelină, erau albi ca dințișorii de lapte în tăietura proaspătă, și i-am îndesat sub cearcăne, i-am bătătorit ușor cu vîrful degetelor, din covorașul aspru am tras cîte un fir la capăt de fiecare ochi, ochiul drept se numește Lili Florales, am legat firicelul de pleoapă, am închis pleoapa, am pipăit iar cu vîrful degetelor cearcănele care erau acum calde de la plămînași, am dormit un pic în fața oglinzii, m-am trezit și apoi cînd m-am trezit aveam flăcări mici sub ochi, și în flăcările mici ardeau plămînașii și mi s-a făcut greață, mi-am făcut curaj și am acoperit flăcările cu pleoapa, pleoapa a început să se facă fierbinte, am căzut în somn în fața oglinzii, m-am trezit și apoi cînd m-am trezit aveam ghețuș sub ochi, era un ghețuș transparent, și sub ghețuș se vedeau plămînașii și mi s-a făcut greață, mi s-a făcut frică și am fugit la dulăpior și am cotrobăit după sclipici și am pus sclipici pe plămînași, și am cotrobăit după vopsea și am pus vopsea pe plămînași, și am pus fetița din clei polimeric pe plămînași, și bufnița din aur pe plămînași, apoi am dormit un pic în fața dulăpiorului, m-am trezit și apoi cînd m-am trezit aveam cearcănele extrem de parfumate, am luat un ciocănel și am spart parfumul, un ciob a tăiat pupila și atunci pe ochi a apărut o floare roșie, în lumină floarea roșie s-a decolorat vîrtej, apoi floarea roșie s-a uscat vîrtej, am pipăit cu vîrful degetelor pupila și Lili Florales presată praf s-a făcut, cu cenușa ei a fulguit pe cearcăne flori infinit de mici și subțiri, aveam acum sicriașe sub ochi, în sicriașe stătea închis somnul infinit, în sicriașe cearcănele erau bulgărașii de pămînt

De lemn

Pe burtă stă o văcuță, stă o gîscă, un măgăruș, o capră, o casă roșie. În burtă e o mînă moartă care tot vrea să mîngîie ca să își revină. Mușchii stau grei peste mînă, ca niște plapumi roșii umplute cu vatelină de fier. Ridic văcuța de lemn și mă uit bucuroasă la grosimea ei din lignină și sute de foițe lăcuite, e frumoasă foc burta ei șlefuită pînă la sînge. Trag aerul din pieptul văcuței la mine, un aer care coboară pe nas și pe gît, și în burtă ca un firicel de ciorap șlefuit pînă la sînge. Are de-a lungul lui, legat ca un zmeu cu sfoară, un parfum sfoară care se înfige în mîna moartă ca o așchiuță. O duc la ureche, pe burta de văcuţă oscioarele auditive ticăie, tic tac, tic tac. Ticăitul lor e o așchiuță care înțeapă urechea cu flaut dulce. Dacă bucata de lemn ar fi uriașă aș urca cu picioarele pe insula văcuţa să văd unde are insula picioare să mă ducă. Eduard e mic, și văcuța, gîsca, măgărușul, capra, casa roșie îl țin ca pe un zmeu cu sfoară în braţe. Braţele mele fine ca un ghețuș, un ghețuș dintr-un arbore uriaș pînă la sînge

Fisura

Merg pe stradă am o cută de aur la tîmplă. Adun de pe jos cuburile, mînzul, pisica, ferma am o cută de aur la tîmplă. Intru în magazin o astup, cu mîna cealaltă înşir carne, unt, îngheţată, napolitană, mere, roşii, ies din magazin iau mînă de la tîmplă, merg, merg, merg, vorbesc cu prietena mea o astup, vorbesc cu mama vorbesc cu tata vorbesc cu S o astup, îl iau pe Eduard în brațe, îl ridic cît pot de sus cuta de aur strălucește cît poate de sus. Mă doare cît poate de sus, toate dor cît pot de sus, rîd, rîd, picătura care umple paharul nu umple niciodată paharul. Stau în mijlocul paharului, lumina scîrțîie prin pereții rotunzi de sticlă, mă întreb dacă vreodată, dacă vreodată, îmi scot cuta de aur de la tîmplă și apăs de miltoane de ori pe pereții rotunzi de sticlă și pereții se umplu cu pești fără aripioare, fără solzi, cu burta transparentă doar din carne albă, din carne sticlă. Reușesc să fac atît de mulți pești că pereții par acum împînziți de miltoane de fisuri. O să pleznească pereții! Dar lumina străbate și mai aprig, și mai aprig, și mai aprig prin fisuri înăuntru, miltoane de cioburi nedesprinse încă inundă înăuntru. Eu sunt fisura care umple paharul, făcută din miltoane de picături nesparte și neplesnite, acum văd că sunt aici de la bun început, că nu vin și n-o să vină din afară, trăiesc pe fisuri, ciuperca de lumină care inundă. Care așteaptă tot timpul un semn, cel mai mic semn, boom! Pe fund e calvaria, carcasa capului, făcută din oase albe, oase imaculate, ar trebui să fie deasupra, coronița albă, să fiu premianta capului, să fie numai capul de mine, să fiu numai piele și os de cap, dar coronița alunecă din cînd în cînd pe fund. Se lasă întunericul pe coroniță, în noaptea aceasta e dintr-o pulbere neagră

Duramen

Pînă la urmă duramen şi-a luat inima în dinţi şi a zis ce lacrimi cremoase ai, eu am zîmbit pentru că mi-am imaginat cum se inversează lucrurile, cremele mele cu inima lui, mi-am imaginat inimi picurînd una după alta pe obrajni şi pe duramen ţinînd între dinţi o lacrimă cremoasă. L-am întrebat vrei să te ungi pe pielea ta de băiat uscată cu ele? el s-a uitat mirat la mine eu l-am imitat şi m-am uitat mirată la el. Atunci el a zîmbit un pic şi inima i-a alunecat din dinţi dar în loc să-i cadă pe jos a alunecat în mine şi atunci eu am zis niciodată n-a alunecat o inimă în mine, ce să fac? Eram aşa de emoţionată dar emoţia era foarte crudă pentru că fix în centrul ei era un miez strălucitor de plictiseală. Nimic nu e o singură dată sub soare. Mă concentram la acest miez doar ca să îl alung, dar aveam o rochiţă de tristeţe pe mine. Îţi stă bine am auzit iar vocea lui duramen aşa că am modificat cuvintele, am zis dar aveam o rochiţă de voce pe mine. Şi-am început să vorbesc cu vocea lui duramen, am început o cuşcă absurdă. Mie îmi place cuvîntul policandru, am zis. Pot să îl folosesc pentru secrete? Să umplu policandrul cu secret, şi cu cît se înţelege mai puţin din noul policandru cu atît mai puternic să devină secretul? Da, poţi a zis rochia. Bine. Uite:
Îl iubesc și îl urăsc pe policandru.
A început să moară un policandru în mine!
Policandrul meu e acelaşi în fiecare zi.
Mi-e foarte frică să nu apară într-o zi un nou policandru.
Uitasem deja complet de creme, iar cînd mi-am amintit nu mai erau creme, erau perluţe mici, bomboane de zahăr minuscule care picau în continuu pe jos şi scoteau un clinchet general. Eram înconjurată de-o fustă din bomboane de zahăr, de-un cerc, de-un circ. Şi-n mijloc duramen, cu faţa lui serioasă şi frumoasă, şi-n mijloc la mijloc cuşca absurdă

Fulgii de nea

Fulgii de nea sunt nervi albi care părăsesc cutia craniană a cerului. Un fulg e oftalmic, un fulg e abducens, un fulg e vag şi aşa mai departe. Şi limba mea uriaşă scoasă afară în frig ca nervii cerului să cadă şi să se topească pe ea. Şi la final un fulg uriaş, marele splanhnic, care coboară uşor, în mare linişte, din depărtarea de sus seamănă cu un şirag de perluţe făcut ghem. Îl las să cadă la picioarele mele şi apoi îl apăs uşor cu talpa cizmei şi perluţele încep să scîrţîie, cranţ, cranţ. Îmi place foarte mult acest zgomot de nerv. Acum sub talpă sunt băltuţe calde de argintiu iar eu mă gîndesc că aşa trebuie să arate sîngele cerului. Cerul îşi ţine sîngele în nervi

Colivia de aur

În colivia de aur liniștea e de aur. Mîncarea e de aur, plictiseala e de aur. Cezariana e de aur. Șosetele sunt de aur, pașii cei puțini sunt de aur, cărăbiile care se îneacă sunt de aur. În colivia de aur oglinda e de aur, apa e de aur, spuma e de aur, cerul gurii e de aur. În colivia de aur somnul e de aur, frumusețea e de aur, cisternele, teaca și mușchii sunt de aur. Cărțile sunt de aur, capul e de aur. Ibricul e de aur, puiul e de aur, cartofii sunt de aur, aburii sunt de aur, lingurița e de aur, șosetuțele sunt de aur, jucăria e de aur, cărticica e de aur. În colivia de aur dresajul e de aur. În colivia de aur doar copilul și frica sunt din carne și oase

Vis

Azi noapte l-am visat pe Papa Ioan Paul al 2 lea. Vedeam în vis de deasupra, un fel de palat, nu de înălțime mare, plasat parcă într-o curte, însă foarte foarte extins, avea enorm de multe turnulețe și semăna cu un castel de turtă dulce, sau chiar cu căsuțele de la intrarea în parcul lui Gaudi. Și Papa stătea între două turnuri, așa, așezat, și cred că la început lîngă el se afla Jung, pentru că mi-a trecut prin cap următorul gînd, normal, numai o persoană de însemnătatea lui Jung ar putea fi primită în audientă la papă. Dar apoi eu mă aflam între cele două turnulețe, față în față cu el, și îi atingeam obrazul cu mîna, și eram atît de impresionată de finețea pielii lui de om bătrîn (se simtea exact ca obrazul lui Eduard, incredibil de fin și tare, ca o piersică). Și mi-a citit gîndurile pentru că mi-a spus da, de la mama moștenesc, exact așa era și ea la bătrînețe, fără nici cel mai mic rid. Fața lui era albă și luminoasă, și sfințită, nu știu cum să spun. Pe degete avea două inele, de-o frumusețe nespusă, unul cu piatră verde și unul de piatră roșie. Am primit inelul roșu, dar cînd mi l-am pus pe deget piatra roșie s-a făcut mică, mică, un punctuleț în mijlocul suprafeței care înconjura piatra prețioasă...Iar inelul părea acum de piatră.
M-am trezit imediat din somn, eram așa de bucuroasă și impresionată în suflet. Cu imaginea numinoasă a feței părintelui. M-am gîndit că e un dar pentru o rugăminte fierbinte de-a mea, și am fost foarte recunoscătoare. Spre dimineață am visat niște bazaconii, nu-mi mai amintesc mai nimic, un tip uriaș, cu niște egări negri și lucioși trași pe picioare, umblînd pe niște holuri, intrînd în tot felul de camere de cămin tra la la

Cuibul de zburătoare

Sub cearcănele mele stă un cuib cald de zburătoare, pielea maro e un glob straniu de sticlă pentru frumoasele migratoare, sunt prizoniere şi e imposibil să mai scape, ele nu ştiu că și-au făcut vizuina deasupra prăpastiei care se numește stare de veghe, că acolo în cuib se construiesc în atîtea nopţi sfori groase din întuneric, că peste aripile lor cu pene cad plase mătăsoase de păianjen, desprinse de la mare înălţime din cap, croşetate în joacă cu mintea tristă şi un pic buimacă ca să oprească picăturile de plîns, că acolo peste penele lor calde cad de la mare înălţime bătăi de inimă, ele nu ştiu cum inimia bate şi în cap, prinsă la rîndul ei sub un glob de sticlă cu ochi şi cu buze. Cum cîteodată însăși inimia se desprinde ca o picătură de plîns din cap și alunecă în prăpastie. Cum se coboară în prăpastie cu funiile groase, iar acolo pe fundul ei sticlos ambarcațiunea albă care alunecă ușor e plină de pericole, ele nu știu că starea de veghe se numește tăișul din cap, nu știu cum privirea pătrunde în cală, atît de aproape de tăişul ascuns, nu ştiu cum li se taie capetele şi sîngele ţîşneşte şi picură pic pic pe rochițele lor albe de rîndunici

Spiritul Crăciunului

Se făcea că era ajunul Crăciunului, fundele bine strînse pluteau în aerul înghetat în drumul lor spre cadouri, fetele cu nasurile lor un pic roșii probau ultimele fulare rămase în stoc, lumînările ren sau spiriduș se aprindeau din cînd în cînd dînd aerului rece palpitații, doar telefonul mobil ieșea din geanta albastră cam în nesiguranță. În aer mai pluteau și niște țigani cu burțile lor goale, îndopîndu-se cu lăcomie și recunoștință din atmosfera cea feerică. Și dăi, la un moment dat, telefonul meu mobil ia-l de unde nu-i! Atunci cu gestul ceresc bine cunoscut, am ridicat mîinile în aer și am zis:
-ăștia mi-au furat telefonul!
Am ieșit instant în stradă, m-am uitat speriată în stînga și-n dreapta, și-n dreapta i-am și văzut pe hoți. Cum înaintau prin frig cu pas rapid și cu telefonul meu furat bine mersi. Am strigat cum am văzut în filmele de acțiune și curaj:
-OPRIȚI-I, MI-AU FURAT TELEFONUL!
Dar nu i-a oprit nimeni. Ei și atunci, am luat-o la fugă după ei, fără palton și pe tocuri. Întorși din momentul ăla tot timpu cu capetele lor înapoi, au tot grăbit pasu'. Eu am alergat mai departe fără să mă gîndesc decît că-s furăcioși. Urma un pod, eram sigură că o s-o ia pe-acolo, unde sigur s-ar fi făcut pierduți. Dar n-au luat-o pe pod. Ei, și m-am apropiat bine de tot de ei. Și cînd i-am somat să se oprească, hoții s-au oprit! Halal hoți. Fără să stau pe gînduri, l-am prins pe țiganul chior de guler. El cercetase cel mai atent cu privirea posibila pradă. Și cînd l-am prins pe țigan de guler i-am și băgat un genunchi în burta acoperită de fîșul gros, albastru, spunînd:
-Dă-mi telefonul înapoi, tîmpitule! Știi cine sunt eu?! Te bag la închisoare și nu mai ieși curînd de acolo! ( în timpul ăsta nu-mi venea să cred, fiind plină de adrenalină gîndeam și foarte repede, nu-mi venea să cred că folosisem replica mult pregătită din copilărie, cu invocarea pilelor invizibile și inexistente la o posibilă ananghie! și uite că nu știi ce-ți rezervă viața)
Chiorul s-a șocat de-a dreptul, și, în loc să-mi snopească una, a băgat mîna pe interior în geacă și-a scos telefonul meu mult iubit. L-am împins și i-am mai zis o dată:
-Tîmpitule...
Victorioasă, caratistă și cu inima sărindu-mi din piept, mi-am încălțat saboții de lemn și m-am înapoiat la magazin. Lumea se uita și nu putea să creadă. Thanks a lot for nothing! E greu de crezut dar așa a fost. M-a cuprins o adrenalină și nu mi-a fost frică.
A, Eduard era deja la mine-n burtă, mic cît o unghie, dar eu nu știam...de fapt, mic cît un fulg de zăpadă

Poezi

Statuia stă înăuntru cu părul ei pieptănat frumos
floarea care crește în fîntînă.
nemișcarea ei e coborîre în peștii mici cu burta de aur,
puterea ei e visul piatră
din care frica vrea să roadă ca o molie uriașă

sunt puțin zdruncinată înăuntru
am o prăpastie de jucărie în burtă
în fîntînă.
un om foarte bătrîn cu pipă și turn,
o voce cu corp de păianjen care urlă
o plăntuță cu tije sorbind lumina în tulpină de sticlă

cine viu are curajul să se bage înăuntru,
să se uite la statuie
puterea morților nu se amestecă cu puterea viilor

va trebui să ațipesc
pentru că somnul nedormit stă încolăcit în cap ca o podoabă degerată
o fîșie de țărm se desprinde de cap
și flutură în întuneric ca o foiță de aluminiu

Splendoarea

Cîteodată simt botul cu lumină, îndesat cu lumina albă, alburie, albicioasă, plină de guvernante invizibile și statui și șopîrle și capete uriașe de bizon, nesfîrșit de albă, densă ca remorca de foc a navei spațiale. Lipit de buze, zigzagul de zimți se deschide și se închide la loc. E o deschizătură de splendoare de care nu mi-e frică. Aștept momentul prielnic să îmi vîr capul cu totul în lumină. Să fiu înghițită de gură și să-mi izbucnească toată lumina transparentă în fețisoară, să dorm cu capul într-un cocon de lumină, să visez Albul, și cuanta, și scările de porțelan, și ceața, și genunchii nălucilor care spun rugăciuni, să dorm somn alb. Și să nu-mi fie frică de înfățișarea de fantomă pe care aș vedea-o apoi în oglindă, s-o privesc cu putere pînă cînd capul și-ar veni în fire și-ar reabsorbi înăuntru albeața, pînă cînd centrul emoțiilor s-ar acoperi cu o pulbere fină și albă și-n aerul camerei ar da drumul unei voci albe, unui cîntecel alb, unei dureri albe, și apoi cascadoriei albe

Mama&copilul

Eduard îmi mai aduce din cînd în cînd să mănînc cîte-o firmitură invizibilă, pe care o ține strîns între degetul arătător și degetul mare. Astăzi cred că i-am părut că nu prea o să mă satur de la una singură, așa că mi-a dat două firmituri invizibile din start, cu ambele mîini. Și apoi, mi-a mai încropit trei ture de firmituri pe loc. Le-am halit pe toate cu poftă și recunoștință.

În schimb, casa toată e un mușuroi de pîine și cornuri și iar pîine, unul adevărat, din firmituri în carne și oase. Oricum, îi sunt oferite de însăși mutter, ca să-și mai țină pliscul. Doar că e un pic frustrăcel, mai ales cînd le simt așa, printre degetele de la picioare, sau cînd ies de la duș! Doar că e un pic frustrant mai ales că nu îmi plac firmiturile în genere, așa că mi-am luat o mătură foarte mică și un făraș foarte mic.

Îmi place foarte mult de el, mi-e foarte drag.

Noaptea, cînd îl duc la culcare, și stăm bot în bot, el își pune mîna, foarte mică, pe umărul meu, și bate darabana cu degetul arătător. E foarte uriașă fotografia în care se aude acest sunet, un deget mic pe un material plușat verde de trening.

Ascultă cu mare plăcere Rihanna&Eminem, Vitamin de la Kraftwerk, Der Raeuber und der Prinz de la DAF, Planeta Moldova cu Invidia, The Gummy Bear song with lirics, The Nuki song, nu mai știu ce de la Smiley, și am impresia că și ceva muzică populară, dacă i s-ar permite. Și, cireașa de pe tort, absolut toate reclamele. Am observat, în goana după reclame, că se derulează cam în același timp, pe toate canalele, de-abia mai prinzi o jumatate sau una întreagă pe alt post cînd ai terminat cu unul.

Îl pup foarte des, și nu mă satur. N-am mai pupat atîta toată viața mea.

Înainte să știu că sunt însărcinată, cînd nici prin cap nu-mi trecea c-ar putea urma așa ceva, am visat un elefant mic. Eram la țară, la prietena mea din copilarie, în curte la bunică-sa, unde erau o grămadă de animale domestice, găini, pui, porci, curci, nu mai știu, de toate, cînd mă trezesc cu un pui de elefant după mine. Zic, bravo, asta-i bună, un elefant în ogradă. Și se tot ținea după mine, vroia să se bage cu trompa lui la mine sub fustă, și tot voiam să mă feresc, să mă lase în pace.

Zilele trecute am visat că eram, împreună cu S, coborîți, într-un fel de zonă delimitată, vedeam totul de sus, ca la Zoo, cînd deodată am observat că e trimis, printr-un tub, în unul din cele patru colțuri ale zonei, un elefant pui. Bineînțeles, S a fugit bucuros și încrezător spre elefantul lui zdravăn şi sănătos, moment în care eu m-am gîndit, ce naiv, fuge așa de repede, nu stă deloc pe gînduri, iar apoi, am văzut că și în colțul meu alunecă un elefant pui, doar că la mine nu era tub. Și m-am lipit de zid ca să-l prind în brațe, iar apoi am remarcat mai bine, cînd îl țineam la piept ca pe un sac, că era tare sfrijit și cam mov la față, parcă era jumate fake, jumate viu. Apoi, nu mai știu nimic de S, doar de mine, am început să mor de frică, gîndindu-mă că va trece mama elefant, pe deasupra, și cînd o să vadă elefantul pui, o să facă ravagii. Într-adevăr, și-a făcut apariția, dar foarte pașnică, în schimb, brusc, a luat-o pe soră-mea pe sus, ținînd-o cu capu-n jos, gata s-o arunce în prăpastie. Restul nu mai știu

Cînd Eduard era mai mic, și mi se cam înecaseră corăbiile, am visat că mă rătăcisem, și căutam cu disperare un loc cunoscut, nu îmi venea să cred că reușisem să mă pierd pe o suprafață atît de mică, nu înțelegeam de unde se ivise un loc necunoscut, cînd au apărut doi copii, cam de aceeași vîrstă, un băiat și o fată, care m-au luat fiecare de mînă, și împreună cu ei am ajuns pe un pod foarte frumos, căptușit cu lemn albicios, pe care zăcea o bluză de-a mea, cu care m-am îmbrăcat. Atît îmi amintesc din vis.

S e născut în zodia Leu iar eu sunt Balanță. Îi mai ziceam lui S că Eduard e Între noi doi, așa că el ar cam trebui să fie Fecioară. Doctorul spunea că o să fie Balanță, like moi, însă el s-a născut totuși între zodile noastre.

Cînd am simțit, duminică după amiaza, un fel de durere și-o toropeală uriașă, după ce umblasem c-o zi înainte să găsesc o canapea frumoasă pentru camera lui Eduard, S a zis că vai, poate e timpul să naști. Iar eu am glumit și am zis că nu prea cred că nasc azi, cred că nasc poimîine, adică într-o zi de Marți, ca să fie între Luni și Miercuri, zilele noastre de naștere din săptămînă. Am născut, indeed, marți, pe 8, cu vreo două săptămîni înainte de termen. Tot atunci, lungită în pat, mi-am făcut repede un calcul, și am exclamat clar că o să nasc marți, a 2 a zi a săptămînii, pe data de 8, ca să iasă un 28! Un număr calendaristic foarte important pentru mine.

Eduard locuiește în blocul 14, etajul 2, apartamentul 8.

Zilele noastre de naștere însumate dau cifra 28.

Și-am șuit pe-o sa...

Liniștea

Liniştea e un rinocer de porţelan, cu o spinare peste care plesnesc milioanele de bastonaşe şi conuri. Liniştea e o lumînare balenă cu detonatorul din bumbac înăuntru, în burta balenei. Liniştea e sabia de lumină absorbită de pe perete în máculă, încălzind pupila ca un reşou, în timp ce Eduard sfîrîie cu ultimele lui puteri pe tărîmul treziei. Liniștea e o ureche de scafandru plină cu aripi de Alcidis Aurora timbrate. Liniștea e o gură umplută cu cerneală, din splendoarea unor cărți. Liniștea e un săculeț cu cîteva atingeri. Liniștea e o foarfecă. Liniștea e un semn roșu umplut cu STOP alb. Liniștea nu e om